Pedeapsa. Roman de Emil Mladin

Pedeapsa, un roman de un realism apăsător, strivitor până la revoltă, demonstrează unde poate duce încrederea oarbă în fiinţa iubită, când fiinţa respectivă trădează această încredere şi calcă în picioare iubirea însăşi. În final, întregul Univers geme de durere, toată lumea suferă cumplit şi moartea ia în stăpânire trupurile şi minţile în suferinţă chiar înainte ca acestea să-şi dea cu adevărat obştescul sfârşit. Cruzimea dramei trăite de personajul principal nu cunoaşte nici margini şi nici vreo cât de vagă sursă de alinare... Citeşte mai mult.

Pentru a cumpăra acest roman, apăsaţi aici. (Cheia de activare pentru această carte digitală costă 5 dolari USA, plătibili şi în lei la cursul valutar din ziua plăţii.)
Pentru a citi fragmente din roman, apăsaţi aici.
Pentru referinţe critice, apăsaţi aici.

Pedeapsa. Ediţia pe hârtie

Ediţia princeps a cărţii electronice de faţă a fost publicată în cadrul Bibliotecii Bucureşti de Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti şi Editura Cartea Românească.

Volumul a fost selectat prin vot secret de un juriu alcătuit din George Bălăiţă (preşedinte), Dan Silviu Boerescu (secretar general), Maria Luiza Cristescu, Radu Lupan şi Mihail Zamfir.

Pentru a cumpăra acest roman, apăsaţi aici.

Pedeapsa. Fragmente din roman

Fragmentul 1:

Olga, Olguţa, Olia... iapa mea nărăvaşă, nebunia mea de tinereţe, clocotul de la 20, 25, 30 şi chiar 35 de ani. Ziua, neruşinat de frumoasă, în care m-am văzut prezentat unei delegaţii de rusoaice venite la Bucureşti pentru schimb de experienţă. N-am avut nevoie să aflu ce aveau de schimbat. Olga, fetişcana zdravănă, cu jumătate de cap mai înaltă decât mine, bine înfiptă pe picioarele lungi şi vânjoase, mi-a întins tovărăşeşte o mână de macaragiu. M-am pierdut de tot în palma ei mare cât capacul de W.C., în privirea albastră ce promitea fiorul unei iubiri cum nu aveam să mai întâlnesc. Şi-n timp ce colegii mei se tăvăleau de râs de româneasca stâlcită a delegatelor din răsărit şi se făceau şi ei de râs încercând citate din Maiakovski, sughiţând după fiecare păhărel de vodcă, eu nu făceam decât să scrutez apele adânci, albastru închis, ale ochilor Olgăi, femeia ce-mi era sortită. De ce n-am fost şi eu beat ca ceilalţi, să-i fi tras vreo două palme peste crupa sănătoasă, un pupat înfocat pe obraji, întinzând-o apoi la o ciorbă de fasole cu costiţă, la cantina facultăţii? Mi-a crăpat obrazul de ruşine pentru bancurile idioate făcute pe seama sărmanelor rusoaice, care nu pricepeau nimic şi zâmbeau în neştire. Am încercat să fac, măcar eu, şeful de grupă, o figură demnă în momentul în care nesimţiţii de români, văzând că s-a terminat băutura, au înşfăcat cele câteva cutii cu sardele şi-au întins pasul spre ieşirea din Casa de Cultură a studenţilor.
– Nu supărat la tine, tofarăşu’ Mercuşu...
– Mărcuş! Cezar Mărcuş, anul III...
– Noi ştie asta, noi ştie, nu supărem pe tofarăşii studenţi.
Am încercat în zadar să le explic celor opt rusoaice, din care doar trei o rupeau prin nu ştiu ce minune pe româneşte, că băieţii nu erau obişnuiţi cu vodca rusească, cu rusoaicele în general şi nu aveau de unde să ştie că în cutii erau icre de Manciuria, şi nu sardele afumate. Olga, Olguţa mea cea înţelegătoare, traducea şi pentru necuvântătoarele rămase stane de piatră după fuga studenţilor români. Nici măcar nu avuseseră timp să schimbe experienţa cu care veniseră la Bucureşti. Pe două, deja le podidise plânsul.
– Mergem, tofarăşu’ Cezar?
Ce să mai răspund invitaţiei, când mâna Olgăi mă şi împingea spre ieşire, iar eu nu voiam decât să-i mai prind albastrul privirii ce promitea fiori? Era deja întuneric pe străzi, exact ca acum, dar eram doi. Sau unul? Eu nu mai contam. Poate că, peste ani, în mintea altora, momentele unice ale primei iubiri se estompează, dispar, înecate în mizeria vieţii, dar eu, eu, Cezar Mărcuş, sărmanul alungat la 62 de ani, ştiu că în acea seară am fost unicul om fericit de pe pământ. Vorbea ea. Numai ea. Am simţit cum se chinuia să nu pocească prea mult cuvintele şi am iubit-o pentru asta, am desluşit grija ei de a nu-mi jigni orgoliile de medicinist, farmacist de fapt, când mi-a spus că, la ei, cinstea de a fi muncitor pe şantierele patriei nu se compară cu nimic şi este mândră că a absolvit şcoala de vatmani din Kiev. Era şi în anul II, la seral. Liceul industrial „Oleg“ şi nu mai ştiu cum. Eram vrăjit, pierdut, împins înspre supunerea necondiţionată. Nu sunt şi nu cred că am fost genul de bărbat uşor de condus, nu am, în ciuda aerului meu leşinat, datele nătăfleţului bun de îmbrâncit şi, cu toate acestea, Olga a tăcut din mine ce a vrut. Am plimbat-o în sus şi în jos prin tot oraşul, doar cu gândul că era noaptea noastră cea mai frumoasă.
– Eu vreau la cămin, la fiete, să văd ce a făcut.
După ore şi ore în care-i vorbisem de Eminescu, de facultatea de medicină, de conducerea luminoasă a partidului, de ce voiam eu să devin, Olga-mi cerea s-o duc la cămin, la delegatele cu care venise. Prima răzvrătire s-a născut în sufletul meu în acel moment, fără să-mi dau seama că ar fi trebuit să ascult cererea ei şi s-o duc la culcare.
– Olga, dragă Olga, hai să mai facem un tur şi pe lângă Gara de Nord, să vezi tot ce nu-ţi mai pot arăta mâine!
Locuri lirice: Gara de Nord, Griviţa, Matache... Simt şi acum şfichiul privirii aruncate asupra mea.
– N-ai bani pentru centru?
Vraja-tot nu s-a spart. Fetişcana solidă, cu ochi albaştri, era stăpâna mea.
– Putem plăti şi-n ruble?
– Ce să plătim...?
– Hotielul!
La 20 de ani, băiat silitor, bun la toate, dar nu şi în relaţiile cu fetele, nu prea mai ai ce spune la o astfel de invitaţie. Am uitat de Eminescu, de ţinut de mână, de tot ce însemna demnitatea unui tânăr student român şi, scotocind prin buzunarele pantalonilor, am dat de banii pentru cotizaţie şi cartelă.
– Dacă vrei să mergem la hotel, mergem, dar să nu se supere colegele...
– Nu sie supără ele aşa uşor. Hai!
M-a luat pe după umeri şi-n pas sănătos am fost dus la hotelul „Griviţa“.
Clădirea cenuşie, urâtă, înghesuită între două blocuri gata, gata să se prăbuşească, mi se înfăţişa acum, după atâţia ani, în deplina-i decrepitudine. Tot hotel, tot aer stătut, aceeaşi tejghea în spatele căreia moţăia, ca şi atunci, un moşuleţ deloc falnic în postul de portar. Am tuşit de două-trei ori şi nimic. Dormea dus. Dacă, printr-o minune, era tot moşuleţul care, cândva, luase tacticos banii unui student însoţit de o blondă plesnind de sănătate şi-i invitase pe cei doi la mansarda hotelului, fără să le mai ceară actele şi făcând nenumărate plecăciuni pentru rublele primite în schimbul a două sticle de vodcă? Imposibil. Avea pe atunci cam 60 de ani şi nu cred că, la peste sută, l-ar mai fi ţinut cineva în slujbă. şi-ar fi amintit, poate, de nebunia din mansardă, de cei câţiva indignaţi de ceea ce se-ntâmpla în cămăruţa noastră după ce Olga ridicase patul, încercând să mă înveţe cazacioc. Doamne, ce noapte, ce vodcă, ce iubire! De-abia spre dimineaţă, când s-a rupt patul cu noi, s-au decis să ne dea afară
Dar moşul din spatele tejghelei era altul, altfel, sigur s-ar fi trezit, numai auzindu-mi tusea. L-am scuturat uşor de umăr. Efect instantaneu.
– N-avem camere!
A pus la loc capul pleşuv, continuându-şi visul despre cine ştie ce varză cu carne, ce-l aştepta acasă.
– Pot să vă întreb, dacă tot aţi binevoit să-mi daţi informaţii cu privire la camere, nu cumva eraţi angajat aici şi prin 1950?
Buimac de somn, moşul s-a frecat la ochi, apoi şi-a atârnat pe nas ochelarii cu nişte rame pe care mi le-aş fi dorit şi eu. Arăta chiar a portar de hotel.
– Domnule, glumele astea le fac ăia de prin provincie, ca să nu-i iau de proşti. Dumneata arăţi a bucureştean. Am o cameră la etajul II.
– La mansardă nu aveţi?
– V-am mai spus părerea mea despre astfel de glume.
Am plătit camera pentru trei zile, nu i-am spus nimic de Olga, nu l-am întrebat dacă reparaseră patul sau dacă aduseseră altul mai zdravăn în loc şi mi-am văzut de treaba mea. Să fii aruncat în stradă, să plăteşti o cameră la hotel cu bani primiţi de la avocat, astea nu erau motive de a mai continua gluma cu unul care chiar n-o pricepea.
În hotel era linişte deplină, o linişte impusă de onorabilitatea clădirii sau de figura, devenită între timp solemnă, a bătrânelului ce mă conducea spre camera mea. Într-un fel, îmi pica bine liniştea ce domnea, starea mea su­fle­tească nefiind pregătită pentru cine ştie ce zbierete sau trântit de uşi, cel mai cunoscut tip de zgomote într-un hotel plin de provinciali, sosiţi în delegaţie prin capitală.
– Foarte liniştiţi, clienţii dumneavoastră...
– Nu sunt decât doi, la primul etaj. Sezon slab.
– Păi, spuneaţi că n-aveţi camere ceva mai devreme...
– Asta era pentru golanii din cartier, care vor să vină cu toate târfele din gară aici, la noi, că-i mai ieftin.
– Mulţumesc!
– Nu era pentru dumneavoastră. Sunteţi un domn şi eu ştiu să recunosc un om onorabil dintr-o mie. Asta, chiar dacă păreţi la ananghie, pentru moment.
– Încă o dată, mulţumesc!
Fără să se uite la bancnota pe care i-o strecurasem în mână, mi-a indicat camera şi, după ce mi-a urat ceremonios o seară plăcută, a făcut stânga-mprejur şi, repede, repede, la tejgheaua lui. Totuşi, din capătul holului, m-a invitat politicos să nu aduc femei în cameră. Inutilă invitaţie. Poate, dacă mă chema la un şpriţ şi o tacla, dar aşa...
Camera era destul de mare şi chiar curată. Neaşteptat de curată. Am deschis tacticos uşile dulapului în care oricum nu aveam ce să pun, m-am zgâit în oglinda ce-mi dovedea – dacă mai era nevoie – că eram un cetăţean în vârstă, obosit, tracasat de viaţă, sătul a se mai bărbieri în fiecare dimineaţă. Şi îmi stătea parcă mai bine cu bluza neagră pe gât, ce nu trebuia spălată la fiecare două zile sau chiar zilnic în vremurile bune. Puteam să rămân şi o zi întreagă în faţa oglinzii, tot nu regăseam domnul bine, elegant îmbrăcat, asortat până-n cele mai mici detalii... Unde era nelipsita batistă din buzunarul de la piept sau acul de la cravată cu superba perlă, unde erau cămăşile bine scrobite, ce-mi dăduseră pe vremuri siguranţa omului realizat?
Prin anii studenţiei mă mai îmbrăcasem cu flanele închise la culoare şi, poate, în primul an de căsătorie, până când învăţase Olga să calce cămăşi. Mama stătea tot timpul lângă ea şi îi arăta ba una, ba alta. N-a plăcut-o niciodată pe cea care urma să-mi devină soţie. La două săptămâni după ce o cunoscusem, am prezentat-o părinţilor mei. A ieşit totul prost. Au căscat gura la matahala care s-a rupt din mijloc pentru a-l pupa pe tata şi a bătut o palmă sănătoasă cu mama. Toate felurile de mâncare pregătite cu mare atenţie de mama, sticla special păstrată de tata pentru viitoarea logodnică a fiului lor au fost punctul de plecare al unui război ce a durat cât au trăit ai mei. După ce a luat frumos loc la masă, sfioasă şi cu ochii în jos, Olga a întrebat dacă poate să guste o vodcă. Obicei rusesc. După ce a golit jumătate de sticlă, i-a întrebat şi pe ai mei de ce nu beau. Mama, săraca, îmi cerea din priviri ajutor, drept pentru care mi-am turnat şi eu un pahar întreg cu vodcă. Din noaptea de pomină de la hotel, ştiam că nu-mi face bine vodca. ştiau şi ai mei, dar au tăcut. Pe la friptură, Olga s-a trezit să-i întrebe de ce, dacă suntem evrei, ne-am schimbat numele. Săracul tata! S-a învineţit tot la faţă, şi-a scos şervetul de la guler şi, cu demnitate, a ieşit din sufragerie. L-am găsit în camera lui, fumând. Se lăsase de fumat de mai bine de zece ani.
– Să plece din casa noastră!
– Tată, dar n-a spus...
– Ştia! Fata asta ştie totul despre noi, despre tine! Să plece! Dacă vrei să mai stai cu noi, chiar dacă nu avem prea multe să-ţi oferim, renunţă la ea!
– Nu pot, tată... O iubesc!
– Atunci, pleci cu ea!
Abia la trei luni de la căsătorie, au acceptat să ne viziteze. Nu s-au pupat, nu şi-au urat nimic. Am pus pe masă patru cafele, câteva bucăţi de rahat cu nucă, o carafă cu apă rece şi atât. Le-am povestit despre cununia de la sfat, de colegii de grupă care ne-au cumpărat un aparat de radio, de orele de seral ale Olgăi şi cam atât.
Mama n-a spus un cuvânt. Tata mi-a dat, ne-a dat, o mie de lei şi au plecat. Nu mult timp după prima vizită, a reapărut mama. Nu avea stare să o vadă pe Olga că nu se pricepea la nimic.
A început să sune zilnic la uşa noastră, până când i-am dat eu o cheie de la garsonieră. Olga Babukina, devenită Olga Mărcuş, a trebuit s-o accepte. A învăţat să calce, să gătească, să pună murături şi, mai ales, să nu bea în faţa alor mei.
Din când în când, mai treceau pe la noi două dintre fetele sosite odată cu Olga în ţară. Se aranjeaseră şi ele pe lângă nişte băieţi buni, ştiau şi ceva româneşte, erau aproape acceptabile. Ce chefuri mai ieşeau! Noroc că era bloc de tineri căsătoriţi şi nu ne reclama nimeni, că în stradă ne-am fi mutat. Acum, după 40 şi mai bine de ani, eu chiar mă mutasem în stradă. În hotel nu puteam rezista prea mult, rude nu aveam, aşa că cel mai bun lucru era să mă culc şi să las pe altă dată gândurile despre ce avea să urmeze. M-am lungit, aşa îmbrăcat cum eram, încercând să nu mă mai gândesc la nimic.

Pentru a cumpăra acest roman, apăsaţi aici.

eLiteratura mulţumeşte site-ului Dreamstime.com pentru fotografiile puse la dispoziţie pentru ilustrarea cărţii:

Fragmentul 2:

– Hei! Alo, domnule...!
Tocmai reuşisem să rup sigiliul pus pe uşa garsonierei mele, când, din capătul scărilor, madam’ Matei a început să strige la mine, de parcă aş fi fost vreun infractor.
– Ce faci, domnule, acolo, nu vezi că-i sigilată?! Doamna Olgaa, dom’ Stoicaa!!
– Nu strigaţi aşa, doamna Matei, eu sunt, vecinul dumneavoastră, Cezar Mărcuş, nu mai ţipaţi...!
– Doamna Olgaa...!!!
– Vreau să intru-n casă, mai am de luat câteva lucruri care mi-au mai rămas şi plec...
– Nu-ţi iei nimica, domnulie Mărcuş!! A fost şi die la poliţie, am plătit noi, blocul, şi amienda ta, aşa că, pliacă imediat, până nu tie şi bat!
Asta era Olga, femeia pe care o iubisem, care-mi ruinase viaţa şi sănătatea, iar acum mă alunga ca pe ultimul câine... Nu mă durea lucrul ăsta, în ultimul an îmi făcuse prea mult rău pentru a-mi mai dori să locuiesc în blestemata de garsonieră, să ştiu că, doar la câteva etaje deasupra mea, se afla o femeie ca ea. Tot ce-mi mai doream era să fiu lăsat să-mi iau clasoarele, cele câteva cărţi pe care le mai păstrasem, ceasul deşteptător şi să plec cât mai departe de ea, de lumea ei, apoi să-i uit şi numele.
Se adunase, pe scară şi-n holul blocului, aproape toată suflarea locatarilor. Mi-am dat seama că, dacă aş mai fi încercat să forţez uşa, m-ar fi călcat pur şi simplu în picioare. Nu erau numai Olga, madam’ Matei, Valea, domnul Bogdan Stoica sau domnişoara Lili, cu a căror ostilitate mă obişnuisem aproape. Erau vecini pe care ani şi ani în şir îi salutasem cât se poate de politicos, oameni cu care vorbisem despre preţurile din piaţă, despre medicamente de care eram rugat să le fac rost sau, pur şi simplu, unii pe care abia acum îi vedeam. Nici nu ştiam cum îi chema, cu ce se ocupau sau de ce stăteau proţăpiţi ameninţător în faţa mea. Doar domnişoara Lili s-a desprins din rândul locatarilor şi s-a apropiat de mine...
– Lăsaţi, domnule Mărcuş, că vorbesc eu cu domnul avocat să vă înapoieze ce-i al dumneavoastră! Nu-i chiar atât de...
– Domnişoară...!!!
– Doamna Olga, eu doar încercam să-i spun ce-i mai bine pentru dumnealui şi...
– Dumniata, domnişoară, viezi-ţi d-alie tale şi nu tie mai băga ca musca-n ciorbă, că tie dau şi pe tine afară din bloc!
– Las-o pe domnişoara în pace! Am să plec, am să vă las în pace...
– Păi, să ne laşi, c-ai făcut numai nenorociri aici! Ne-ai adus pe ăia de-au dat cu prafuri pentru păduchi şi ploşniţe, au venit şi ăia de ti-au dus la spital, procuratura, pie avocatul Merescu, porcul ăla die nu vrea să mai vândă casa, ni-ai adus numai bele! Pleacă şi să nu-ţi mai aud numele sau să dia dracu’ să mai apari pe aici, că tie bat de-ţi merg fulgii! Pleacă! Dacă vrei s-o iei şi pe mâţa asta bătrână, să-ţi fie de bine, că tot n-a mai plătit la întrieţinere de un an ş-o zburam oricum! Din banii pe carie i-am luat pe caietele alea cu timbre şi pe celelalte prostii, am plătit amenda pientru curăţenia blocului şi pe doctorii care ti-au luat de aici. Nu mai ai nimic! Ar trebui să-ţi iau şi costumul de pe tine, dar mă faci die râs, că mi-ai fost bărbat atâţia ani! Hai, pleacă odată, pân’ nu tie cârpesc!
Nici n-o mai auzeam. Durerile din tâmple deveneau insuportabile. Vedeam doar ca prin ceaţă figurile unor oameni care se holbau la mine şi, probabil, nici ei, nici eu, nu înţelegeam de ce mai eram acolo. Am băgat mâna în buzunar după cele două pastile pe care le ţineam mereu la mine, pentru cazuri mai grele.
Palma Babukinei aproape că-mi smulse mâna din umeri.
– Să nu-mi scoţi mie cine ştie ce porcărie de prin buzunarele alea jegoase! Criedeam că ai şi murit dieja şi ţie-ţi arde de doctorii! Pleacă!
A privit la cele două pastile, după care le-a strivit brusc cu talpa. Erau ultimele, iar bani pentru altele nu aveam. Am luat-o încet spre ieşirea blocului, fără să-mi mai pară rău sau să mă gândesc la ei.
De fapt, nu mă mai gândeam la nimic. Simţeam durerea cumplită, zvâcnetul tâmplelor şi-mi doream să se termine.

Pentru a cumpăra acest roman, apăsaţi aici.

Fragmentul 3:

Ori nu-mi explicase administratorul bine cum să ajung, ori, de emoţie, greşisem eu numărătoarea, fapt e că, timp de două ore, am tot căutat şi n-am găsit parcela 24. Nu eram nici dintre cei care reţin lângă cine este mormântul, cum te orientezi în funcţie de cişmelele aflate din loc în loc, nimic.
M-am oprit de fiecare dată când am auzit muzica ce-i însoţea pe alţii, care-şi ocupau definitiv locurile din cimitir. În mod curios, nu lucrul ăsta m-a impresionat. M-am gândit doar că, la înmormântarea mamei, am fost doar eu, mătuşa pe care am văzut-o doar de două ori în viaţa mea şi care-mi lăsase moştenire o casă la Sinaia – casă de care nu mai ştiam nimic şi de care chiar nu-mi mai păsa – şi trei foste colege de serviciu de la farmacia mea. Nimeni altcineva din familie sau dintre prieteni. Nici măcar Olga... Nici aici, în cimitir, unde o căutam pe mama, nu scăpam de numele ei, de coşmarul care-mi fusese patruzeci şi ceva de ani soţie, că fusesem idiotul care o iubise fără să-şi dea seama cu cine se-nsurase.
– Este al patrulea mormânt, chiar în faţa dumneavoastră! Era Haralamb, omul de serviciu, zdrahonul numai bun de pus la muncă.
– Eu ştiu fiecare mormânt, le pot găsi şi cu ochii legaţi! Mi-a plăcut întotdeauna ordinea şi disciplina, că d-aia am fost plutonier major la intendenţă!
– Mulţumesc mult, domnule Haralamb, mulţumesc! Chiar m-am gândit că arătaţi a fost militar de carieră...
– Am fost cineva, dar, de, m-au pensionat... şi am venit aici, că tot sunt singur pe lume. Mai ud o floare, mai sap câte un mormânt, mai iau şi eu un ban, o sticlă de vin, mai cunosc lume...
– Cam ai dreptate, domnule Haralamb...
– Spune-mi Haralamb, că e mai uşor! Pe dumneata cum te cheamă?
– Cezar, Cezar Mărcuş. Pensionar şi eu, singur, fost farmacist, şi eu, ca omul, mai vin la mama...
– Vino, că-i bine, mai stai şi pe aici, să nu-ţi ia careva locul de lângă răposată, mai pune o floare, să se vadă că e cineva care o îngrijeşte! Aici, cum nu mai trece un an cineva pe la ăi drepţi, cum tabără alţii ca nişte ulii pe domnu’ Pricop, după locuri! Mă bucur că ai trecut acum, că deja venise unu’ cu geanta de bani, să ia locul de lângă mama dumitale, loc ce-i tot al familiei.
– Ţi-am lăsat nişte bani la administrator...
– Ştiu, ştiu, dar nu de asta-ţi vorbeam eu. Eu sunt militar, ţi-am mai spus, şi nu-mi place când se bagă altul să schimbe ce-i deja aranjat! Ziua bună!
A plecat cum venise: fără să-l simt, fără să-mi pese dacă mai era sau nu lângă mine. Cred că sunt destul de egoist, dacă am ajuns să nu mă mai intereseze nici măcar un om care a vrut doar să mă ajute, să-mi mai spună una, alta, aşa ca între doi oameni singuri. Banii şi-i luase, n-avea decât să mă lase să stau pe bancă până se înnopta şi plecam fără să fi găsit mormântul mamei.
Am lăsat la o parte toate gândurile despre domnul Hatalamb, despre egoismul meu şi am pornit cu pas hotărât spre locul pe care mi-l arătase, de care-mi spusese domul Pricop. într-ade­văr, după numai câţiva paşi, am regăsit mormântul pe la care nu mai trecusem de atâţia ani. Crucea mare din piatră era aievea, cele două urne laterale, chiar dacă crăpate, erau cele pe care chiar eu le comandasem. Numele de HERTHA MĂRCUŞ, tăiat cu dalta în piatră, îşi pierduse din bronzul cu care fusese dat la început, doar fotografia ei, chipul ei, pe care aproape-l uitasem, dispăruse. Locul în care fusese medalionul cu fotografia ei în porţelan era gol acum. De parcă mama mea nu ar fi existat vreodată... Am trecut cu mâna încet peste locul rămas gol, de parcă aş fi dorit s-o mângâi, să-i simt părul care-mi plăcuse întotdeauna, lung, mătăsos, de culoarea castanei.
Am rămas un timp cu palma acolo unde ar fi trebuit să fie fotografia ei, să întârzii cât de cât clipa în care să văd că nu era nimic în locul acela...
– Am venit mamă, draga mea mamă! Să nu fii supărată că atâţia şi atâţia ani nu am mai trecut pe la tine, că nu am mai venit să-ţi spun ce am mai făcut, dacă toate-s bune, iar eu sunt sănătos! Ţi-au luat şi fotografia, au vrut să nu te mai văd, să-ţi uit până şi ochii...
De undeva, de la câţiva metri în dreapta mea, o bătrânică mă privea fix. Nici nu voiam să mă gândesc dacă mă credea sau nu sănătos la cap.
– Am să-ţi pun o fotografie nouă, una dintre cele pe care le am în albumul cu tine şi cu tata, cu noi trei, când aveam eu doar şaisprezece ani. De acum, n-o să te las să mă mai aştepţi! Va trebui să stăm mai mult timp împreună, să-ţi spun şi despre lucruri care, poate, n-or să-ţi placă prea mult, să-ţi aduc mai mulţi trandafiri, că-ţi plăceau ţie tare mult... Poate ai să mă vezi plângând, dar să ştii că pot fi tare, că am trecut şi mai pot trece prin clipe grele, dar vreau să fiu aşa cum ai vrut tu: cinstit cu mine şi cu tine. Până la capăt! Va trebui să-ţi povestesc de Olga, de divorţ, de multe, multe altele... Acum, s-a lăsat seara şi va trebui să te părăsesc. Doar până mâine, când am să vin la prima oră, la opt, ca să avem timp, să stăm mai mult împreună. Am să aduc şi o fotografie.
Totuşi, minţeam. Nu mai aveam nicio fotografie de-a ei, nimic din albumul familiei nu mai exista de ani de zile. într-una din primele noastre certuri mai aprinse, Olga a deschis la un moment dat toate sertarele scrinului în care ţineam lucrurile rămase de la mama şi primul obiect pe care l-a aruncat pe geam a fost albumul cu fotografiile de familie. M-a ameninţat că, dacă îndrăzneam să cobor după el, găseam uşa închisă şi totul se termina între noi. N-am coborât, o iubeam prea mult. L-am căutat a doua şi a treia zi, dar albumul nu mai era. Cum să-i spun acum mamei că nu mai aveam nicio fotografie de-a ei, că, pentru totdeauna, locul din placa de piatră avea să rămână pustiu...?
Era întuneric de-a binelea şi nu puteam, nu voiam să plec de lângă ea, minţind-o. Să vin după atâţia ani, să ştiu că numai şi numai din cauza unei femei nu mai trecusem pe la cimitir şi s-o mint era peste puterile mele. Am rămas pe băncuţa de lângă mormânt fără vreun gând anume. Numai că nu puteam pleca după ce o minţisem. Nu am avut nici măcar curiozitatea de a mă uita la ceas. Ce importanţă avea pentru mine dacă era 9,11 sau trecut de miezul nopţii! Era destul de cald, nu-mi era foame, sete, somn, nimic. Stăteam pur şi simplu lângă mama.

Pentru a cumpăra acest roman, apăsaţi aici.

Pedeapsa. Cumpăraţi acum!

A cumpăra o carte electronică publicată online de eLiteratura înseamnă a cumpăra o cheie de activare, care vă permite să deschideţi un exemplar al cărţii pe un calculator. Dacă vreţi să deschideţi cartea pe un alt calculator cu aceeaşi cheie de activare, mai întâi veţi dezactiva eCartea de pe primul calculator.

Cheia de activare pentru această carte digitală costă 5 dolari USA, plătibili şi în lei la cursul valutar din ziua plăţii.

Pentru a cumpăra cheia de activare, puteţi să folosiţi fie un card de debit sau de credit, fie contul dumneavoastră PayPal. Dacă nu doriţi să plătiţi online, puteţi să plătiţi prin bancă sau în numerar. În funcţie de modalitatea de plată aleasă, apăsaţi pe una dintre imaginile de mai jos:

Dacă nu aveţi cont PayPal şi doriţi să vă faceţi, apăsaţi aici.

După efectuarea plăţii, primiţi cheia de activare şi instrucţiunile privind folosirea acesteia. Dacă efectuaţi plata online, veţi putea citit cartea imediat. Dacă faceţi plata prin bancă sau în numerar, primiţi cheia de activare şi instrucţiunile la câteva ore (între 2 şi 48 de ore) după efectuarea plăţii.

Redăm mai jos paşii de efectuat pentru deschiderea cărţii pe calculatorul dumneavoastră.

1. Descărcaţi pe calculatorul dumneavoastră cartea electronică Pedeapsa. Roman de Emil Mladin, apăsând aici.
2. Cartea se prezintă sub forma unui fişier arhivat. Dezarhivaţi-l cu o aplicaţie corespunzătoare. Dacă nu aveţi niciuna instalată pe calculator, descărcaţi 7-zip de aici.
3. Prin dezarhivare, obţineţi un fişier executabil (cu extensia .EXE). Dublu click pe el. Pentru a se putea deschide, trebuie să aveţi instalat pe calculator Adobe Reader, versiunea cea mai recentă, pe care o obţineţi de aici.
4. Când se deschide fişierul executabil, veţi vedea numai o mostră (o parte din carte). La pagina 2 a acesteia aveţi instrucţiuni privind introducerea cheii de activare. După ce introduceţi cheia de activare, se deschide întreaga carte.

Dacă aveţi nevoie de ajutor pentru deschiderea cărţii după ce aţi cumpărat cheia de activare, contactaţi-ne:

• fie ne trimiteţi un mesaj prin această pagină sau prin această pagină,
• fie ne sunaţi pe Skype la e.Literatura,
• fie ne sunaţi la telefonul ++40722 330 971.
  

Lectură plăcută!

Pentru a citi fragmente din roman, apăsaţi aici.
Pentru referinţe critice, apăsaţi aici.
Pentru a cumpăra acest roman, apăsaţi aici sau pe unul dintre butoanele de mai jos.

Dacă nu aveţi cont de PayPal şi doriţi să vă faceţi, apăsaţi aici.
Cheia de activare pentru această carte digitală costă 5 dolari USA, plătibili şi în lei la cursul valutar din ziua plăţii.