Millenium Digital Sex. Nuvele de Horia Gârbea
 |
Volumul de nuvele Millenium Digital Sex. Nuvele, arată o dată în plus că orice ar atinge, Horia Gârbea transformă în literatură. Înzestrarea multilaterală a acestui spirit renascentist (profesor universitar, inginer, poet, dramaturg, scriitor, traducător...) este uimitoare. Citiţi nuvelele din acest volum. Veţi râde mult, veţi plânge puţin (interior) şi veţi judeca viaţa cu gravitate şi înţelepciune, din perspective noi, nebănuite. Citeşte mai mult. |
 |
Pentru a cumpăra acest volum
de nuvele, apăsaţi aici.
(Cheia de activare pentru
această carte digitală costă 5 dolari USA,
plătibili şi în lei la cursul valutar din ziua plăţii.)
Pentru a citi fragmente din acest volum de nuvele, apăsaţi
aici.
Pentru referinţe critice, apăsaţi aici.
Millenium Digital Sex. Cuprins
În volum sunt cuprinse următoarele proze scurte:
-
Animalul roz
-
Articolul 96
-
Enigme în oraşul nostru
-
„Întoarcerea tatei din război” – Subiecte
-
Jocul
-
La Sinaia, la Cazino
-
Naşterea unei naţiuni
-
Numai cine joacă
-
2084. În Piaţa Rosetti…
-
Domnul Tudor
-
Utopia. Şase parabole despre teatru
Pentru a cumpăra acest volum de nuvele, apăsaţi aici.
Millenium Digital Sex. Fragmente
Fragmentul 1:
[Din
Articolul 96] Scria deci Cozian
Pînzaru, cu labele lui mici, de porcuşor de Guyana, sub titlul „Se
întîmplă ceva”:
Ceva se întîmplă! Lucruri mici, foarte bine mascate, arată că de vreo
două zile vîrfurile politice au păţit ceva. Ministrul de interne
rechemat rapid din vacanţa în care se freca în ochii lumii cu o amantă
de fotbalist. Un mitropolit dat afară scurt din mijlocul unei întîlniri
cu preşedintele. Acest preşedinte însuşi închis ore întregi într-un
palat care, deşi nimic nu se vede de afară, e blindat cu tăcere. Nici
un comunicat de nicăieri. Purtătorii de cuvînt parcă au murit. De frică
să nu le scape vreo vorbă? Nu. Pentru că nici ei nu ştiu ce se
întîmplă. Un secret bine păzit, dar foarte important! Un secret ştiut
numai la vîrful cel mai înalt. Cei mai mărunţi, ca de pildă ministrul
instrucţiunii, despre care scriu de doi ani de zile că e un imbecil, nu
numai că nu ştie nimic, dar nici măcar nu poate prinde un fir telefonic
cu preşedinţia. La fel, al sănătăţii nu mai poate să îşi dea porţia
zilnică de limbi la fundul şefului statului. Trebuie să-i vină foarte
greu. Ceva s-a întîmplat şi încă se întîmplă! Şi dacă nu ştiu nici eu
ce, şi vă spun pe cuvînt că nu ştiu, înseamnă că e o problemă tare
groasă.
De fapt, oamenii preşedintelui încercau să se poarte firesc, dar asta
îţi iese cel mai greu. Şoferul ministrului o azvîrlise pe toantă la
casa ei fără nicio explicaţie din partea ilustrului amant. Acela, negru
de supărare ca o casă din Copşa Mică, o şi uitase pe cînd mergea
tropotind pe aleile palatului. Ros era de gînduri întunecoase, ştiind
că maică-sa îl făcuse tăntălău şi sărac cu duhul, iar politichia,
demagogia, anii de slugărnicie sau de autoritate falsă îl tîmpiseră şi
mai tare. De multe ori se rugase să nu aibă de făcut faţă niciunei
încercări adevărate. Pînă acum, Dumnezeu îl ascultase: trăise într-un
sos călduţ de discursuri, alegeri, recepţii oficiale, bîrfe şi
găinării. Se scăldase în ele ca un copil într-o cădiţă cu apă încropită
cu propriul lui pişat. Iar acum în copaie căzuse un aisberg. Îşi simţea
coaiele ca două cuburi de gheaţă, iar sîngele din scrot se congela spre
degerătură. Ar fi vrut să adoarmă şi să se trezească după ce totul s-ar
fi terminat. Dar cum să se termine?
Preşedintele se ferise în primele două zile de la aflarea veştii să îi
convoace la el pe toţi ştiutorii. Ar fi bătut la ochi. Îi luase pe
rînd, cîte unul, cîte doi. Nu erau mulţi. De altfel nici nu avusese
vreunul vreo idee de luat în seamă. Ministrul apărării stătuse mut şi
fără apărare ca un dovlecel. Apoi întrebase retoric sau poate îl
întrebase pe el, pe şeful care tocmai îi ceruse sfatul:
– Şi-acum ce facem? Acum ce facem?
Mă dusăi repede, aşa, cale să zîc de cinci minute. Îuuu, nu pot să fug,
nu mai pot, ştii. Da’ merg repede. Pusăi sapa pe umăr şi ţine-te!
Trecui de pîrîu, intrai pe dupre pomi. Nimic, mai mersăi vreo cinci
minute, spre pădure. Nu ie drum încolo. Mersăi aşa, prin iarbă. Prin
iarbă mersăi. Pînă dupre alţi pomi, unde se face o viroagă, aşa, unde
nu e decît iarbă. Şi atunci văzui că acolo să lăsase.
Dracu’ era, ce mai. Mare, roşu. Îl vedeam bine, da’ aproape nu erea.
Aproape nu erea. Că viroga se cască aşa, şi e lungă încolo. Înţălegeţi
dumneavoastră! Eu, prin iarbă, către el. Şi-odată aud un bîzîit. Da
venea din spate. Aud bîzîit, nu m-am întors, da’ a început un huruit.
Zîc ce dracu’ huruie. Da pînă să zîc eu ce dracu’ huruie, au şi trecut
peste mine două helicoptere de era să mă dea jos.
Îuuu. Mari, maică! Mari şi se pusără jos pe iarbă între mine şi dracu’
sau ce-o fi fost. Dar încă îl vedeam. Parcă începusă să nu mai fie aşa
roşu. Şi din helicoptere ieşîră la ostaşi... Nu ştiu cum încăpură, se
vede că steteră tare înghepsuiţi acolo, săracii. Mari helicopterele,
da’ şi ei erau mulţi. Şi văzui cum înconjoară locu’. Da’ eu mă dusăi
înainte că eu îl văzusăm prima. Înţălegeţi dumneavoastră! Şi cînd
ajunsăi mă luă unul. Toţi aveau puşti, aveau tot soiul de scule. Şi mă
luă ăsta, primul zîce: Stăi! Da’ de ce să stau, zîc, de ce să stau, că
vreau să văz şi eu pe dracu’ mai de aproape. Că n-am mai văzut. El
odată zbiară: Dracu’? O să vezi tu pe dracu’ dacă nu te cari. Marş
acasă. Băăă, i-am zîs, i-am zîs tot tare, ştii, că dacă zbieră la mine,
atunci să ţîp şi eu măcar. Zîc: băăă cum vorbeşti tu bă, cu mine, că am
copil mai mare ca tine, şi nu ţîpa, zîc, că oi fi bătîrnă, da’ surdă nu
sînt. A venit unu’ mai bătîrn, să vede şef ce-o fi fost. Zîce: ce s-a
întîmplat? Să trăiţi, zîce, femeia asta nebună vrea să treacă, cică
să-l vadă pe dracu’. Nu să poate, zîce ăsta mai mare. Întoarce-te la
dumneata acasă. Dă ce să nu să poată, zîc. Mă uit şi eu, nu dau cu
pietre. Nu să poate, zîce. Ie secret. Da’ de ce să fie secret? E
democraţie – zîc – sau nu e? Ie democraţie, zîce el, ăsta vorbea
frumos, nu ca puţă ăla. Dar, zîce, şi în democraţie, cînd e secret
militar nu se discută. Nu poţi să intri aşa, unde vrei. Păi, domnule,
fac eu. Aici e satul meu, locu’ ăsta e şi al meu, o parte dîn el, nu
tot... Aici am minţît, ce să zîc... Da’ prea eram curioasă. Aşa că,
zîc, dacă stă pe locu’ meu, măcar să văd şi eu ce e. Dacă e secret, e
secret, înţeleg, nu-s proastă. Dar numai să mă uit şi eu să ştiu măcar
că am văzut. Ăsta zîce atunci: bine da’ să nu mai spui la nimeni, auzi?
Şi să nu te-apropii mult. Că nici noi nu ne apropiem. E pericol de
moarte.
Bine. Bine, zîc. Nu mă apropii, nu pun mîna. Şi nu spui, zîce. Nu spun.
Cui să spun, că Marin e mort, copilul la oraş, eu cu ăştia din sat nu
prea vorbesc că s-a răit lumea. Nu vorbesc eu cu ei, dă-i în păcate.
Aşa, cînd mă mai cert, că altfel nu să poate, că cum să te cerţi fără
să scoţi nimic pe gură! Înţălegeţi dumneavoastră! Da’ altfel nu vorbesc
eu. Şi nu le spun eu secretu’, că e şi secretu’ meu. Bine, zîce. Treci
şi te uiţi trei minute şi pleci. Du-o, zîce. Mi-a făcut semn ostaşul
care ţîpase la început să merg cu el şi am mers. Am ajuns aşa pînă am
trecut de helicoptere. Să opriseră şi ele. Nu mai era vuietul ăla. Şi
era o linişte. Am ajuns pînă aproape de el, ca de aici în cireşul ăla.
Acolo erau militarii, toţi cu puştile în mîini se uitau şi ei. Şi ăla
era acolo, stătea aşa pe iarbă. Da’ să vezi că nu mai era roşu. Roşu nu
mai erea. Era aşa... cum e fierul, da’ nu aşa de negru, mai albicios.
Nici nu mai bîzîia. Era o linişte mare.
Ce să spun, mare lucru de văzut nu era. Se oprise şi, cum o fi fost
încins, acu’ să răcise. Nici n-am stat ălea trei minute. M-am întors,
am dat bună zîua, cum să cade. Şi am plecat cu sapa pe umăr. Ei
rămasără acolo. Răsărisă soarele. Pînă la prînz mai veniră mulţi
militari, cu camioane, cu maşini, făcură acolo tabără. Îl păzeau se
vede. Înţălegeţi dumneavoastră! Da’ nu cred că-l fura nimeni, că n-avea
ce fura.
Să fii ministru? Ei şi? De interne? Ce mare scofală? Cîţi au fost, cîţi
au trecut, tra-la-la, vorba cîntecului ...şi lumea i-a uitat. Da-da!
Nu-nu!
Ei, dar să fii ministru, şi de interne, să visezi anonimatul şi pensia
grasă şi să-ţi vină asta pe cap. Da, pe capul tău s-a pus, ca o cioară
pe capul unei statui. Şi la fiecare trei minute, fleoşc, un găinaţ pe
capul ăsta, încărunţit, ridat, cretinizat. Ah, ce ţi-ai mai plînge de
milă Telule, ce-ai mai invoca o clauză de minte slabă, dacă n-ai avea
un pic de putregai la inimă care îţi spune că e o justiţie în cer şi o
dreptate pe lume, că poate e ceva pentru care meriţi să plăteşti într-o
zi cît pentru o viaţă.
Că Dumnezeu, Telule, nu ştie de treburile tale meschine, la el nu ţin
chestiile astea că ai avut copii, că trebuia să le dai să mănînce, să-i
duci la studii înalte, să le iei maşini şi vile. Dumnezeu, Telule, dacă
nu cumva şi Dracul, nu ştiu de problemele tale reumatice, nici de alea
cu fiscul şi cu declaraţiile de avere trase din condei, că la ei te
prezinţi despuiat, gol, Telule, cum gol a fost Adam lîngă Eva goală,
gol cum ai stat şi tu în pat cu o calmucă de toată ziua şi încă din
ordinul nevestei. Păi nu e, ministrule, un păcat şi preacurvia? Chiar
făcută cu voia şi dispoziţia nevestei. Este! Poţi să acuzi o hienă de
profanare? Poţi!
Şi atunci ce-ţi rămîne cînd auzi ce auzi? Să ţi se zbîrlească părul, să
te uiţi prostit la urangutanul prezidenţial care miroase în acest
cocoloş de mister o afacere de bani uriaşi, de miliarde de dolari, de
sute de miliarde. În timp ce tu nu simţi decît o putoare de toată ziua
şi nu vezi decît un fundal maro pe care l-ai mai zărit doar în
adolescenţă, la un căcat de lîngă gardul grupului şcolar “Stăruinţa”.
Şi scrii ca prostul întrebări pe genunchi în maşina care te duce pentru
a doua oară, fără girofar, aşa e ordinul, discret te duce, la
stăpînire. Scrii întrebări pe genunchi în maşină, Telule, ca să arăţi
că te-ai gîndit la ceva, că nu degeaba n-ai dormit acasă ca să nu scapi
vreo vorbă familiei. Notezi acolo ca un prost: ce le spunem
americanilor? Ce vor zice americanii? Ce le spunem ruşilor? Ce vor
spune ruşii? Ce facem cu cei care ştiu? Ce le spunem celor care nu
trebuie să ştie? Ce facem cu presa? Ştie ceva Cozian? Îi spunem dacă nu
ştie? Îl cumpărăm? Îi spunem şi apoi îl cumpărăm? Cu cît îl cumpărăm?
Şi alte zeci de întrebări pe care e timp să le scrii pentru că stai în
trafic ca boul pentru că nu ai sirenă şi nici n-ai voie să vii la palat
în urlet de sirene. Vii tăcut, vii pîş-pîş, devorat de o cireadă de
hemoroizi.
Auzi în jurul tău vorbe şi după o oră sensul începe să-ţi scape, cum
făceai şi în liceu, ministrule, internule, în liceul în care ai fost la
internat şi care acum se răzbună din toate puterile. Degeaba studiile
superioare, degeaba demnităţile, fundamental nu vei fi decît elevul
liceului submediocru şi agro-tehnic din care ai ieşit. Abia acum eşti
conştient de asta, dar tot e bine, e şi asta o penitenţă. Te simţi
elevul intern hăituit de profesorul de acţionări şi automatizări de la
ora căruia fugeai de frică şi ca să faci o labă la budă, pe care o
făceai tot de frică. Aşa se ajunge om ai spus, la întîlnirea de 20, de
30 de 40 de ani în care colegii te lingeau: domnule ministru în sus, în
jos, în breb cu satelitul.
Auzi vorbe în jur, a devenit un zumzăit inform. Apoi auzi clar vocea
preşedintelui cînd toţi au tăcut.
– Vreau să merg şi eu să văd. Să pipăi.
Nu se poate să ţi se întîmple tocmai ţie.
– Ministrule! Telule, dormi?!
– Nu, să trăiţi, spui ridicol, ca la armată.
– Măsuri. Cere măsuri. La noapte plecăm. În trei ore sîntem acolo. A
doua zi inaugurăm... ceva.
– Centrul culturii populare şi olăritului! sare hidropicul de la
informaţii. Sînteţi invitat. Nici nu speră ei...
– Foaaaarte bine. Cultură, olărit, nu află nimeni. Nimeni!
Trebuie să te ridici şi să spui.
– Nimeni!
Apoi spui cu şovăială...
– Dar oare e prudent... dumneavoastră... ştiţi...
– Ştiu! urlă bossul, neprotocolar prima oară. Ştiu, şuieră el, uruie el
din vocea pierdută. Odată în viaţă, înţelegi? E poate singura dată în
viaţă şi nu pot să scap ocazia. Înţelegi? Şi, vorbind în şoaptă,
discreţie... Discreţie... Apoi urlînd:
– Secret! Secret de stat!
La ora 5.46 am fost anunţat în cască despre faptul că autoturismele din
convoi s-au reunit la punctul numit Scoarţa. Am cunoscut faptul că au
ajuns pe drumuri diferite, după dispoziţii. Am cunoscut că se va veni
cu autoturisme, fiind interzisă ridicarea în aer a elicopterelor pe
raza judeţului, din motive de confidenţialitate.
La ora 5.53 am dat consemnul trupelor din încercuirea exterioară. La
5.57 s-au semnalat cele patru autoturisme pe drum şi am dat consemn şi
trupelor de interior. Am procedat la deschiderea porţilor pe
împrejmuirea unu, partea de est. La 6.01 persoanele oficiale au trecut
de împrejmuirea unu, prezentîndu-se onorul, apoi imediat am fost
prezent la raport şi am raportat că obiectivul este gata pentru vizită.
Nu am primit nicio observaţie verbală. Am deschis împrejmuirea doi, uşa
de est. Am dat dispoziţie la împrejmuirea trei şi am observat cum, la
6.06, persoanele oficiale au trecut în interiorul împrejmuirii trei, cu
camuflaj. Nu am putut observa din cauza împrejmuirii cînd au pătruns în
incinta acoperită, dar cred că era 6.07 sau 6.08, distanţa fiind mică.
Luminozitatea era bună, soarele încă nu răsărise, dar era lumină. Nu am
aprins proiectoarele întrucît acesta a fost ordinul.
Apreciez că evenimentele s-au produs în jurul orei 6.25.
Preşedintele se holbă ca un guvid strîns de burtă. Ceilalţi tăceau. Le
era frică. Nu semăna cu nimic omenesc.
– Nu seamănă cu... şopti Telu, ca pentru el. Îşi aminti ca prin vis că
abia acum cîteva ore călătorise cu personalul de Lindiceni şi se
simţise nedreptăţit. Acum frigul fricii îl muşca de săculeţ şi ar fi
vrut să fi rămas acolo, cu proasta, ca proasta…
– Cu ce vrei să semene? glumi amărui trilobitul prezidenţial.
– S-a mai intrat.
Nu era o întrebare. Prezidentul ştia că s-a mai intrat.
– Intru eu primul, mai zise.
Tăcere. Nimeni nu mai avea pene în tîrtiţă.
– Veniţi şi voi după mine, zise el, aproape chicotind, şi atunci Telu,
consilierii şi ăl de la apărare înţeleseră că trebuie să intre. Hai că
e loc, îşi făcu oarecum curaj stăpînitorul, simţind că e nevoie să-şi
facă.
Cei doi generali stăteau smirnă lîngă trepte. Trepte mici, ca pentru
pitici.
Un ou uriaş de aluminiu. Inert. Nici o lumină, nicio sclipire. Doar
soarele care începea să se arate mai arunca o lumină în aer, atingînd
ferestrele meşteşugite ale cortului uriaş, ferestre prin care lumina
putea pătrunde, dar privirea ioc.
Treptele, rotunjite, inegale, parcă scurse spre pămînt, coborîte ca o
coajă spartă a acelui ou. Dar ce ou? Puţin şui, asimetric în toate,
înăuntru, şi totuşi perfect pe exterior.
Cu paşi de pitic, preşedintele urcă scările şi intră în singura
încăpere a miezului. Ceilalţi, după el, grăpiş, ca bastarzii de focă.
Al apărării rămase afară mormăind, pentru ceilalţi, dar prea încet ca
să-l audă cineva:
– Poate nu e loc.
Pentru a cumpăra acest volum de nuvele, apăsaţi aici.
eLiteratura mulţumeşte site-ului Dreamstime.com pentru fotografia pusă la dispoziţie pentru ilustrarea cărţii:
Fragmentul 2:
[Din
La Cazino, la Sinaia] Dinadins,
într-o duminică, Felix o luă pe strada Antim. Prefacerile nu
schimbaseră cu totul caracterul străzii aşa cum îl ştiuse din urmă cu
aproape cincisprezece ani. Casa lui moş Costache era leproasă,
înegrită. Poarta era ţinută cu un lanţ şi curtea toată stătea năpădită
de scaieţi. Nu mai părea să fie locuită. Felix îşi aduse aminte de
seara cînd venise cu valiza în mînă şi trăsese de schelălăitorul
clopoţel. I se păru că ţeasta lucioasă a lui moş Costache apare în uşă
şi vechile vorbe îi răsunară limpede la ureche: „Aici nu stă nimeni!”
Se urcă repede în trăsura de piaţă cu care venise.
A doua zi porni spre Sinaia. Bucureştiul rămase sub căldura prea mare a
verii. Era sezon mort. Lumea se răspîndise pe la moşii ori în staţiile
de vacanţă. Unii plecaseră chiar la Paris, unde începuseră Jocurile
Olimpice. Felix îşi pregătise drumul spre Karlsbad, dar pînă atunci mai
era vreme. Nevastă-sa nu voise să vină la Sinaia, oraşul prea mărunt o
plictisea şi avea una dintre migrenele care-i stricau viaţa. Felix
plecă singur, cu trenul.
Orăşelul montan, înţesat de lume, era mai curînd obositor, decît
plicticos. Dar Felix se închise în odaia lui din vila unde obişnuia să
fie găzduit, deschizînd doar ferestrele spre munte şi începu să
studieze un tratat de patologie. Era altceva decît în focul verii
bucureştene. Spre seară abia, ieşi să mănînce, apoi, doar ca să vadă
lume şi să se arate ei, ca un medic high-life ce era, intră la Cazino.
Deşi era luni, sălile erau bine garnisite. Totuşi puţini jucau. La o
masă de ruletă era ceva animaţie şi alţi cîţiva se strînseseră la
chemin. Felix îi cunoştea pe mulţi dintre cei de faţă.
La ruletă, Grigore Mihăilescu juca făcînd mişcări de profesionist, iar
iubita lui, frumuşică, dar cam nesărată, gîndea Felix, se învîrtea în
spatele lui, plictisită, frecînd în mînă cîteva fise cu care nu miza.
Cîţiva literaţi făceau un grup destul de vesel, luînd aperitive. Între
ei unul singur părea visător şi cam posac. Era poet, dar doctorul nu
şi-l amintea după nume. Nevastă-sa, bălaie şi frumoasă, îi atrase
atenţia lui Felix. Îşi aminti că auzise despre ea că ar fi studiat la
Sorbona, dar acum îl interesa mai mult un tic al ei de a-şi potrivi
părul şi îi puse diagnosticul de astenie.
Un chelner cu vestă vărgată îl remarcă şi Felix comandă într-o doară un
pahar de vin şi un Vichy. Căuta din ochi o masă unde să se aşeze cînd
se trezi bătut pe umeri de un ins cam corpolent, poate cu vreo zece ani
mai în vîrstă decît el, îmbrăcat în haine largi de vară. Acela îl
îmbrăţişă sans-façon şi se depărtă un pas ca să-l privească mai bine în
timp ce scotea tot felul de exclamaţii. Atunci îl recunoscu: era
Stănică Raţiu. Care acum îl felicita:
– Bravo, ştiu că te-ai ajuns. Era şi de prevăzut. Apoi îl luă de braţ,
şoptindu-i confidenţial: ştii că Otilia nu mai e cu Pascalopol? A
divorţat de Pascalopol după ce l-a tocat, şopti mai departe Stănică, şi
acum e prin Spania, prin America, nu ştiu pe unde, nevasta unui conte,
aşa ceva. Şi aia s-a ajuns!
Felix tăcu şi Stănică, poate crezînd că-l indispune, schimbă vorba:
– Dar unde ţi-e cucoana. Că am auzit că te-ai însurat. O partidă
strălucită, aşa vorbeşte lumea.
– A rămas la Bucureşti. Eu am venit că am ceva de lucru şi aici pot
studia în linişte.
– Aha! Tot mai înveţi? Ei, eu sînt cu nevasta, vino, vino să stai cu
noi! şi-l trase pe Felix spre o masă unde stătea o doamnă excesiv de
plină în care o recunoscu desigur pe Georgeta. Curtezana de altă dată
se îngrăşase mult, dar păstrase un aer simpatic. Atractivă nu mai era.
Îi întinse mîna cu voie-bună, iar Felix i-o sărută ceremonios, căutînd
să nu pară ironic:
– Omagiile mele, doamnă Raţiu!
– Felix! Ce surpriză! Poţi sta cu noi?
El încuviinţă din cap, aşteptînd să fie prezentat unui alt bărbat de la
masă, un tip bine îmbrăcat, dar cu faţa foarte zbîrcită şi care sufla
greu, deşi nu putea fi prea bătrîn.
Stănică făcu prezentările cu emfază:
– Domnul profesor doctor Felix Sima! Domnul senator Gore Pirgu.
Felix îşi aminti tot ce auzise despre acest personaj şi îi strînse mîna
care era rece şi asudată.
– O să te consult odată, domnule doctor, şuieră Pirgu. Nu mă simt prea
bine. Se vede că se strînge funia la par. Să mă duci cu muzică, domn
Stănică!
– Ei aş! pufni Stănică. Dumneata şi bolnav! Oboseala din slujba ţării.
Ia să vezi după odihnă! O să fii ca nou. Dar un control nu strică.
Uite, domnul profesor e o somitate. Cu el mergi la sigur. Face minuni.
– Mi se umflă picioarele domnule, ceva de speriat, oftă Pirgu
Veni şi chelnerul, ciocniră paharele şi Felix îl întrebă pe Raţiu, care
negreşit cunoştea pe toată lumea, cum îl chema pe palidul poet ce
privea şi acum în gol .
– A, ăla! E un confrate de-l meu, Dan Deleanu. S-a lăsat de avocatură
şi s-a luat de poezie. Dinspre partea maică-si era boier mare prin
Moldova, pămînt cît vezi cu ochii, dar după reforma asta… Taică-su era
steaua baroului din Iaşi, Iorgu Deleanu. Parcă mai trăieşte.
– Soţia lui pare astenică, zise Felix.
– Păi cu un bărbat poet, cum să fie? Dacă i-o spune poezii în pat... se
hlizi Pirgu.
Stănică făcu haz exagerat de gluma senatorului, dar acesta tăcea cu
pleoapele lăsate, fusese se vede treaba săgetat de un junghi la
rinichi. Felix ghici cauza.
– Poate aveţi un calcul la rinichi.
Pirgu gemu afirmativ şi păru că înjură în şoaptă soarta.
– Se vede că politica dă pietre. L-am tratat odată şi pe Gheorghidiu,
deputatul liberal.
– Lepra aia? cîrîi Pirgu. Trebuia să-l laşi să crape! Mai adăugă o
înjurătură care-l lăsă cu gura căscată chiar şi pe Raţiu
– Felix, tu nu joci? schimbă vorba Stănică. La semnul lui negativ,
avocatul continuă: aş intra la şămen, dar am avut o ghină mizerabilă în
ultimul timp. Ştii ceva, mon cher? Dă-mi nişte bani cu împrumut, că
poate se mai întoarce cartea.
Georgeta îşi lăsă privirile spre paharul ei cu Cointreau, dar Felix îşi
aminti aproape cu duioşie de obieiurile de tapaj ale lui Stănică şi îi
întinse nişte hîrtii. Acesta le înhăţă şi se repezi spre masa verde.
– Eh, jocurile de azi! pufni Pirgu. Unde sînt partidele de altădată, de
la Arnoteni? Stătea mîţa-n coadă! Domnule doctor, dumneata eşti
tinerel. Eu am jucat poker cu Paşadia Măgureanu, cînd eram flăcău. Ălea
erau întîlniri! Pe vremea aia… dar se întrerupse săgetat de o nouă
durere.
– Ar trebui să staţi culcat, observă Felix.
– Ce să stau, dom’le! Ce-s cocotă să mă culc toată ziua? O să stau
destul culcat cînd oi muri.
Încercă un salut adînc către un domn blajin şi care se lăsa dus de braţ
de o cucoană autoritară. El răspunse, moţăind din cap. Trecură.
– Îl văzuşi? rînji Pirgu. Nenea Spirache Necşulescu, deputatul. Pe ăsta
de ani de zile îl tratează nevastă-sa de rinichi şi el n-are nici pe
dracu. Dar s-a zaharisit ca o cireaşă. Păcat de banii lui, o să-i toace
neisprăviţii de băieţi, mari tacîmuri amîndoi.
Rămaşi fără Stănică, Georgeta şi Felix vorbiră cu familiaritate despre
cunoştinţele comune, în timp ce Pirgu mai mult tăcea, pipăindu-şi
şalele.
– Tare a mai îmbătrînit şi Pascalopol, observă Georgeta. Era să nu-l
recunosc.
– Nu l-am mai întîlnit din timpul războiului, zise Felix. Se vede că
stă mai mult la moşie.
În scurt timp, Stănică se întoarse aducînd cu el o doamnă uşor fanată,
dar încă foarte şic. Ochii ei de femeie fatală atraseră atenţia lui
Felix mai mult decît rochia prea decoltată şi prea scurtă şi chiar
Pirgu căută să-şi îndrepte spinarea. Ceva din făptura ei îi amintea de
Raşelica Nachmanson.
– Să vă prezint o doamnă faină! bubui din voce Raţiu. O veche prietenă.
Wanda Serafim.
Femeia dădu mîna cu toţi, aruncînd bărbaţilor priviri cam languroase,
apoi se scuză. Îşi lăsase poşeta la altă masă.
– Ia-o şi vino să stai cu noi, trîmbiţă Stănică.
Îndată ce se depărtă, el şopti grăbit ca o mitralieră:
– Phii! Ştiţi cine-i asta? Damă de lux! Cîţi nu s-au omorît pentru ea?!
I-a stricat casa unui cunoscut de-al meu, Mircea Aldea. Nevasta ăluia
s-a sinucis cînd a aflat. El s-a dus după ea pe la Nisa. Iar cînd l-a
plantat, şi-a făcut şi el seama cu cianură! Vreo trei moşii ale ei a
tocat, de-ale altora nu mai zic! Tu, Felix, cum eşti singur aici, n-ai
decît s-o iei la tine, dar să fii atent, să nu te colezi. Aşa, o
noapte-două merge. E încă tînără, bestia.
Georgeta se făcea că n-aude. Felix era încurcat. Numai Pirgu îşi linse
buzele.
– Dacă n-aveam rinichii la mine, jucam o bîză cu ea. O puneam cu
picioarele pe tavan.
Wanda se întoarse la ei şi se aşeză, se vedea că dinadins, lîngă Felix.
Se-ntoarse apoi spre chelner şi comandă şampanie. Stănică aplaudă
decizia. Pînă să cureţe chelnerii masa, să aducă frapiera şi cupele,
doctorul simţi că piciorul Wandei, fără pantof, doar în ciorapul de
plasă, îi ridică manşeta pantalonului şi îl mîngîie insistent pe gambă.
Nu ştia ce să facă, dar Stănică, observînd ceva, o luă înainte cu
vorba, exploziv.
– Frate, ştiţi cine a murit ieri? Saru-Sineşti, fostul ministru de
justiţie. Apoplexie! Om încă tînăr, domnule!
Pentru a cumpăra acest volum de nuvele, apăsaţi aici.
Fragmentul 3:
[Din
Numai cine joacă] Mascota
Pronosportului, echivalentul mai prizărit al lui Toto-Calcio, este un
omuleţ rotofei ca o minge de fotbal, cu bască maro şi o mutră veselă,
dar tîmpiţică. Vrea să sugereze, probabil, că nu inteligenţa este
calitatea neapărat necesară marilor cîştigători şi că oricine joacă se
poate număra printre cei ce ridică săptămînal potul cel gras.
Numele omuleţului este banal şi aduce aceeaşi sugestie: îl cheamă Ilie
Pronosport. După cucerirea libertăţilor, Ilie al nostru a cam dispărut.
Supărată de concurenţa dură a altor distracţii şi chiar a altor jocuri
mai simple şi mai bănoase, ca pokerul electronic şi bingo, grăsuţa
mascotă a intrat în umbră. Înainte vreme, era regele necontestat al
după-amiezelor de la sfîrşitul săptămînii cînd pe băncile scuarului de
la Pache zeci de tineri pensionari, amestecaţi cu studenţi ce le erau
sau nu nepoţi, lăsau şahul şi tablele şi i se închinau. Numai puţini,
care l-au iubit în tinereţe cu frenezie, i-au rămas fideli şi, dacă au
mai virat către noile sisteme de loterie, nu l-au uitat cu totul. Chiar
dacă echipele s-au schimbat în campionatul Italiei, prin tradiţie el dă
meciurile la care se pariază, unii încă mai visează la cele trei semne
consacrate: unu, ics (pentru remiză) şi doi. Printre ei se află şi Ilie
Chiriac cunoscut de toţi pensionarii din cartierul meu sub porecla
“Ilie Pronosport”. El s-a identificat în viaţa lui cu cel căruia a
ajuns să-i poarte numele. Fost frizer, suporter al Progresului, echipa
băncii, a tuns, a ras şi a ieşit la pensie vorbind numai despre fotbal
şi pronosticuri. Simpatic tipul, nu prea mintos, dar bun în meserie.
Figaro mai vine şi acum la unitatea Igiena, privatizată în “Hygeea srl”
şi smulge tuturor un zîmbet. Sîmbăta e nelipsit de la loteria din colţ.
Aprozarul a devenit casă de amanet, “Cafea-dulciuri” este acum casă de
schimb. Loteria a rămas pe loc, primind doar nişte maşini pe care nea
Ilie le consideră vinovate de eşecurile sale spre hazul tinerilor. Ilie
este o mică legendă a cartierului. Se spune despre el că n-a cîştigat
niciodată la pronosport. Dar nu este adevărat. Apropiaţii ştiu că a
avut şi succese. Ele s-au împletit însă cu alte evenimente.De exemplu,
la începuturile pronosportului, cînd se jucau 12 meciuri şi nu 13 ca
astăzi, şi varianta costa 50 de bani, în 1956, Ilie a cîştigat aproape
o sută de lei. Pe-atunci erau ceva bani. Imediat a început “chestia de
la Budapesta”, cum o numesc şi acum, cu prudenţă inutilă, bătrînii.
Au urmat ani lungi de încercări nereuşite, săptămînă de săptămînă.
Pînă în 1965 cînd, în chiar zilele congresului al IX-lea al partidului
comunist, Ilie a dat iar o mică lovitură, cu 12 exacte din 13.
A fost un succes pentru el. Pe care l-a repetat în august 1968, chiar
la prima etapă. Atunci a cîştigat mai mult, vreo mie şi ceva. A mai
cîştigat, n-ar mai fi cîştigat, în martie’77, şi iarăşi au venit ani de
înfrîngeri, de buletine cu numai 10 rezultate corecte sau cu cîte 11
tocmai la concursurile cînd se cîştiga doar cu 12 sau 13. Abia în 1981,
primăvara, Ilie a cîştigat din nou. Etape treceau după etape, Ilie
Pronosport îmbătrînea şi pensia se apropia repede. Colegii de joc se
întrebau cu înţeles: “Oare o să apucăm şi noi să-l vedem pe Pronosport
al nostru cîştigînd?”.
Era să se întîmple în noiembrie 1987 cînd, acum mai obosit de
ani, Ilie a avut iar 12 exacte şi a luat cîteva mii. Apoi, la peste doi
ani, bomba: la etapa din 17 decembrie 1989, pentru prima dată în viaţă,
cu dosarul de pensie depus, perseverentul a adunat 13 exacte.
A fugit la agenţie a doua zi, căci în ziar nu avea încredere, se temea
de o greşeală de tipar. Dar nu era. Cîştigase. S-a repezit în parcul
Pache, că era o iarnă frumoasă, a vrut să facă cinste amicilor, dar ei
erau preocupaţi de altceva, distraţi, unii lăcrimau. De la pronosport
l-au programat să-şi ia banii pe 12 ianuarie 1990. Prins cu
evenimentele, Ilie a uitat să se ducă la casierie. A trebuit loteria
să-i trimită o carte poştală să-i amintească de cîştig.
În 15 iunie ‘90, acum proaspăt pensionar, a mai cîştigat o dată. Apoi
nimic. Îmbătrînea. Lumea era mai grăbită, nu mai avea chef de
pronosticuri. Colegii de parc, cei care erau mai în putere, îşi
găsiseră de lucru pe la firme sau chiar deschiseseră mici tarabe. Ba
unul, cu ajutorul copiilor, ţinea o cîrciumă pe la Foişor, într-un fost
centru de pîine. I s-a propus şi lui Ilie să se reangajeze şi chiar la
Loto-Prono. Tinerele oficiante plecaseră la buticuri sau în Turcia şi
regia avea deficit de personal. Dar n-a acceptat.
Loteria era pentru el locul unde nu putea fi decît client. Cu timpul
lucrurile s-au aşezat un pic. Pensionarii au revenit în părculeţ,
politica a încetat să-i mai intereseze şi au început să joace la noile
sisteme, mai simple şi mai atractive. Ilie a rămas tot cu pronosportul
care ajunsese o Cenuşăreasă. Intr-o zi de vineri, primăvara aceasta,
Ilie Pronosport a ajuns la ora obişnuită la agenţia lui preferată de la
Traian şi a observat că şi-a uitat ochelarii acasă. Altădată s-ar fi
întors după ei, dar acum, la anii lui, pregeta. A completat buletinele
acelea noi cum a putut şi a plecat. A făcut turul obişnuit prin parc, a
făcut cumpărături şi, cînd a revenit acasă, a văzut că două dintre
variante erau greşite.
Nu s-a necăjit din cauza banilor aruncaţi, ci pentru că simţea că
vremea lui cam trecuse. Ilie stătea singur, aşa se obişnuise, nu fusese
însurat niciodată. În tinereţe avusese el succese destule dar, apoi îşi
spunea că e “om serios”. Vara, cînd mergea la băi prin sindicat, mai
avea cîte o aventură, de, fără asta nu se putea. Acum, completarea
greşită a variantelor îl făcea să se simtă stingher şi, pentru prima
dată, să regrete anii trecuţi. Ce făcuse el în viaţă? Starea de
nemulţumire nu-l părăsi nici a doua zi şi, spre seară, nu se mai uită
la rezultatele pronosportului. Îi era ciudă pe ele. Cu asta îşi irosise
el existenţa? Luni citi gazeta foaie cu foaie fără să se ducă mai întîi
la rubrica loteriei, cum făcea de obicei. Apoi, cam scîrbit, şi numai
într-o doară, compară variantele lui cu cea oficială. Una dintre cele
completate greşit avea toate rezultatele exacte. Juventus pierduse
acasă! El pusese “doiul” de la alt meci. Una peste alta: victorie.
Pentru a cumpăra acest volum de nuvele, apăsaţi aici.
Millenium Digital Sex. Cumpăraţi acum!
A cumpăra o carte electronică publicată online de eLiteratura înseamnă a cumpăra o cheie de activare, care vă permite să deschideţi un exemplar al cărţii pe un calculator. Dacă vreţi să deschideţi cartea pe un alt calculator cu aceeaşi cheie de activare, mai întâi veţi dezactiva eCartea de pe primul calculator.
Cheia de activare pentru această carte digitală costă 5 dolari USA, plătibili şi în lei la cursul valutar din ziua plăţii.
Pentru a cumpăra cheia de activare, puteţi să folosiţi fie un card de debit sau de credit, fie contul dumneavoastră PayPal. Dacă nu doriţi să plătiţi online, puteţi să plătiţi prin bancă sau în numerar. În funcţie de modalitatea de plată aleasă, apăsaţi pe una dintre imaginile de mai jos:
|
|
|
 |
Dacă nu aveţi cont PayPal şi doriţi să vă faceţi, apăsaţi aici.
După efectuarea plăţii, primiţi cheia de activare şi instrucţiunile privind folosirea acesteia. Dacă efectuaţi plata online, veţi putea citit cartea imediat. Dacă faceţi plata prin bancă sau în numerar, primiţi cheia de activare şi instrucţiunile la câteva ore (între 2 şi 48 de ore) după efectuarea plăţii.
Redăm mai jos paşii de efectuat pentru deschiderea cărţii pe calculatorul dumneavoastră.
1. Descărcaţi pe calculatorul
dumneavoastră cartea electronică Millenium
Digital Sex. Nuvele de Horia
Gârbea, apăsând aici.
2. Cartea se prezintă sub forma unui fişier arhivat. Dezarhivaţi-l cu o
aplicaţie corespunzătoare. Dacă nu aveţi niciuna instalată pe
calculator, descărcaţi 7-zip
de aici.
3. Prin dezarhivare, obţineţi un fişier executabil (cu extensia .EXE).
Dublu click pe el. Pentru a se putea deschide, trebuie să aveţi
instalat pe calculator Adobe
Reader, versiunea cea mai recentă, pe care o obţineţi de aici.
4. Când se deschide fişierul executabil, veţi vedea numai o mostră (o
parte din carte). La pagina 2 a acesteia aveţi instrucţiuni privind
introducerea cheii de activare. După ce introduceţi cheia de activare,
se deschide întreaga carte.
Dacă aveţi nevoie de ajutor pentru deschiderea cărţii după ce aţi cumpărat cheia de activare, contactaţi-ne:
- fie ne trimiteţi un mesaj prin această pagină sau prin această pagină,
- fie ne sunaţi pe Skype la e.Literatura,
- fie ne sunaţi la telefonul ++40722 330 971.
Lectură plăcută!
Pentru a citi fragmente din acest volum de nuvele,
apăsaţi aici.
Pentru referinţe critice, apăsaţi aici.
Pentru a cumpăra acest volum de nuvele, apăsaţi aici sau pe unul dintre
butoanele de mai jos.
Dacă nu aveţi cont de PayPal şi doriţi să vă faceţi,
apăsaţi aici.
Cheia de activare pentru
această carte digitală costă 5 dolari USA,
plătibili şi în lei la cursul valutar din ziua plăţii.
