În căutarea tinereţii sau Când paralelele se întâlnesc. Nuvele şi schiţe de Radu Dermer

Volumul de nuvele şi schiţe cu caracter autobiografic  În căutarea tinereţii sau Când paralelele se întâlnesc, a cărui ediţie digitală a apărut în 2012 la eLiteratura, este prima carte a scriitorului Radu Dermer. Ediţia pe hârtie, intitulată modest Răzleţe, a apărut în 2009 la Editura Semne, sub pseudonimul D. Sebastian. ISBN 978-606-8407-84-5 Pagini: 199 Citiţi mai mult.

Pentru a cumpăra această carte, apăsaţi aici. (Cheia de activare pentru această carte digitală costă 7 dolari USA, plătibili şi în lei la cursul valutar din ziua plăţii.)
Pentru a citi fragmente din carte, apăsaţi aici.
Pentru a citi despre această carte, apăsaţi aici.

În căutarea tinereţii. Despre carte

Volumul În căutarea tinereţii sau Când paralelele se întâlnesc, cuprinzând nuvele şi schiţe, s-a născut din setea de trecut a autorului, din atracţia acestuia faţă de tinereţea eternă a omului, din amintirile tezaurizate de el de-a lungul anilor.

Despre această carte, Liana Saxone-Horodi scrie în revista Singur:

«Inimaginabil cât de multe amintiri reuşeşte să ne redea Radu în acest volum: prima dragoste, studiile, casa, părinţii, prietenii: „...personajele sunt multiple, dar nu există personaje pozitive sau negative” (pag. 34), nu există “buni şi răi” cum spuneau copiii mei când erau mici.

[...]

Am citit cartea pe nerăsuflate. Filosoful şi eseistul Gabriel Liiceanu scrie în ultimul său volum: „Când citeşti o carte, important este să nu te uiţi la numarul paginii la care ai ajuns, aşa cum, atunci când călătoreşti cu maşina, important e să nu te uiţi la kilometraj şi să calculezi mereu câţi kilometri te despart de destinaţie. Frumos e să ajungi la capătul drumului pe nesimţite” (Întălnire cu un necunoscut, pag. 280).

 Pe nesimţite am ajuns la ultima pagină. Închei aceste rânduri cu sentimentul de mulţumire că am descoperit un Radu pe care l-am întâlnit, dar nu l-am cunoscut. Şi, cu asta, cercul prietenilor mei medici-scriitori se lărgeşte şi sper că-l vor adopta, ca să nu se simtă „singur” pe drumul pe care a pornit, la vârsta pensionării.

 „Singurătatea adevărată este cea mai tristă. Cea în care cauţi cu disperare un suflet care să te înţeleagă, cu care să împărtăşeşti un gând, un vis sau o idee. Să auzi o părere, indiferent dacă este opusă ideilor tale, dar să ştii că cineva te ascultă. Sau pur şi simplu, să ai cu cine bea un pahar…” (pag.106). Aşa este. Scriitorul nu este singur, el se destăinueşte cititorilor lui. Aşteptăm cu nerăbdare volumul următor al scriitorului D.»

Pentru a cumpăra această carte, apăsaţi aici.

 

În căutarea tinereţii. Câteva fragmente

Primul fragment:

Adevărul este că, dacă s-ar ocupa de pacient mai mult, acest medic, care nu are pregătirea necesară, deoarece de când a ieşit de pe băncile facultăţii a practicat aceeaşi medicină ca aceea descrisă mai sus, nu ar putea face mare lucru. Unde să capete pregătirea necesară şi, mai ales, de la cine?

Aci intervine nivelul spitalicesc.

Aici, problema este alta – de bine de rău, medicul de spital are o oarecare noţiune de ceea ce este medicina clinică, deşi se bizuie mai mult pe rezultatele diverselor computere. Aici se fac vizite, se cunosc, de bine de rău, bolnavii, tratamentul este dat de câteva persoane în comun, există discuţii, chiar în contradictoriu, între câţiva medici, există o bibliotecă. Dar câţi bolnavi ajung la spital înainte de a se comite asupra lor ireparabilul de către medicii de familie?

Virgil nu era de acord cu această medicină. Şi indiferent dacă avea dreptate sau nu, el continua să o practice pe a lui – aceea care era bazată pe contactul între medic şi pa­cient, pe examenul clinic şi, numai după aceea, pe rezultatele computerului care nu făcea decât să-i confirme sau să-i infirme diagnosticul. Şi dacă îl infirma, atunci, în ge­neral, se baza pe cel clinic. Nu excludea discuţiile între medici, dar depindea, în mare parte, de felul în care pacientul a fost examinat clinic.

Se poate spune că Virgil era un om puţin sucit şi în alte privinţe. Era un anacronic. Avea cerinţe foarte mari în ceea ce priveşte noţiunea de prietenie şi i se întâmpla să rupă relaţiile cu oameni care se considerau prie­tenii lui, dar nu se potriveau cu ceea ce considera el prietenie adevărată.

– N-ai să schimbi tu oamenii şi, cu atât mai puţin, la vârsta noastră, i se spunea uneori.

– Eu nu încerc să-i schimb, încerc să le dau de înţeles că nu aceasta este prietenia adevărată şi dacă nu sunt de acord, să-şi caute ei alţi prieteni.

Bineînţeles că toate aceste ciudăţenii pe care le etala Virgil nu aveau nicio legătură cu faptul că el se detaşa din ce în ce mai mult de ţara în care trăia el şi toată familia lui. Când guvernul făcea greşeli în politica externă sau internă, el se pregătea să de­pună buletinul de populaţie pentru a fi şters de pe lista cetăţenilor ţării lui. Acesta era protestul lui la cele ce se întâmplau în ultimul timp.

Îşi recăpătase cetăţenia ţării lui de origine, dar nu se putea stabili acolo, căci era un om integru şi nu putea să conceapă să-şi lase familia într-un loc şi el să se mute în altul.

Soluţia pe care o găsise era să fie cât mai mult pe drum, între cele două ţări. Dar aci in­tervenea o nouă problemă – distanţa, cu avionul, era numai de două ore şi jumătate, deci insuficient pentru a te putea bucura de această neutralitate temporară.

Ce era de făcut?

Nu a găsit soluţia şi asta îi convenea teribil, căci putea să rămână „un om sucit“.

Virgil căuta alte soluţii. Îşi imagina relaţii intime cu doamne (numai de aceeaşi vârstă), aventuri în afara căsătoriei. Le alegea, în mintea lui, distinse, slabe, cu sânii bine păstraţi şi dispuse la orice fel de aventuri. Teoretic a încercat cu o rudă prin alianţă pe care o considera o posibilitate accesibilă, dar nu a îndrăznit niciodată să-şi exprime în faţa acelei doamne dorinţele. El continua să-i facă o curte discretă şi avea impresia că dânsa îi răspunde în acelaşi fel. Neavând curajul necesar, el continua să viseze cu ochii deschişi la o eventuală aventură, cu toate detaliile posibile.

După aproape un an de delir în această direcţie, îşi schimbă preferinţele asupra altei doamne, prietenă bună. Scurt timp după aceea, îşi dădu seama că noua „cucerire virtuală“ este un obiect mult prea greu de manevrat şi se înlătură din calea ei.

Nici până azi nu ştie dacă cele două „obiecte“ ale fanteziei lui au avut vreo suspiciune asupra intenţiilor sale.

Virgil îşi petrecea mult timp citind, în special Nuvele şi schiţee. Încerca să găsească în ceea ce citea idei noi de preocupări zilnice. Unele i se păreau interesante, ca de exemplu ideea sinuciderii, dar era prea fricos pentru a o pune în aplicare, deşi ştia că nu avea mare lucru de pierdut. Asta datorită situaţiei neno­rocite în care se zbătea lumea în acea perioadă şi lipsei de posibilităţi de ameliorare în viitorul apropiat. Bineînţeles, de vină era guvernul care era format dintr-o haită de neputincioşi. Într-o zi, gândindu-se la cei ce formau guvernul şi ajungând la concluzia că ei, de fapt, duc o viaţă în care nu le lipseşte nimic, s-a gândit să intre în viaţa politică. Ideea nu i-a displăcut, dar îşi dădea seama că vârsta sa era un impediment. Cu toate acestea, încerca să pună la cale o anumită doctrină care să-i ajute să avanseze. Bineînţeles, această doctrină era de opoziţie căci nimic în acest stat nu era bun. Ideile nu-i lipseau, revendicările erau bine văzute de multe pături ale populaţiei. Ceea ce îi lipsea şi de data aceasta, era curajul să le pună în practică, să adune mai mulţi oa­meni pe care să-i intereseze doctrina lui, deci multă muncă. Virgil nu spunea că nu are pu­tere, ci că fiind un om în vârstă nu are nicio şansă, astăzi fiind căutaţi în special oa­menii tineri.

A renunţat în fine şi la această idee şi continuă să nu aibă ce face. Continuă să citească şi să caute idei noi.

Virgil are o familie – o soţie, copii mari, în parte căsătoriţi şi nepoţi. Îşi iubeşte enorm familia, se împarte în patru pentru ei toţi şi nu se dă în lături de la nimic pentru a le fi de ajutor. Dar cu toate astea rămânea un om sucit, şi asta, toată lumea, inclusiv familia lui, o ştia.

Una din noile lui idei era de a-şi educa nepoţii. Diferenţa de generaţii nu îl prea ajuta, cu atât mai mult cu cât el nu renunţa la nimic din ideile lui care erau anacronice. De multe ori se supăra când nu era luat în serios, dar nu avea ce face – el făcea parte dintr-o eră depăşită, cu idei nepotrivite.

Deşi la o vârstă destul de înaintată, se lăsă antrenat într-o aventură sentimentalo-sexuală pe care nu o pregătise dinainte şi care i se prezentă din senin. Nu mai avea timp să analizeze „le pour et le contre“, totul se petrecu cu viteza sunetului, iar ceea ce nu-i convenea lui Virgil era faptul că nu el era cel care avusese iniţiativa. Deşi acea legătură temporară şi, în mod sigur, fără viitor, îi producea o mare satisfacţie, el îi puse capăt din proprie iniţiativă, datorită faptului că se simţea vinovat.

Veţi spune, asta se întâmplă în multe căsnicii şi la orice vârstă. Deci unde intervine faptul că Virgil este un om sucit? Singura explicaţie este că, chiar şi unui om sucit, i se poate întâmpla ceva mai mult sau mai puţin normal. Vinovăţia pe care o resimţea era ceva neobişnuit la Virgil şi contra concepţiei sale de viaţă.

Chiar dacă nu era un om sucit, Virgil n-ar fi trecut cu vederea trădarea lui Dorel, unul din bunii săi prieteni. Nimeni nu i-a spus-o direct, niciodată, dar el a ştiut tot timpul că Dorel l-a trădat. Cu prietena lui din tinereţe şi fără să-i spună nimic, fără să-i ceară voie. Împrejurările erau fără importanţă, faptul în sine îl durea pe Virgil mai mult decât orice. Putea să-i spună, putea să-i poves­tească, deoarece Virgil nu mai ştia nimic de fosta lui prietenă când lucrurile s-au întâmplat. Dar lumea este imperfectă, aşa cum prea bine ştia Virgil, şi chiar în imediata lui apropiere.

Ăsta este Virgil, prietenul tuturor şi criticul întregii lumi.

Experienţa pe care o trăise nu l-a schimbat pe Virgil. Îşi căuta o motivaţie, căuta să-şi explice ce a realizat cu această aventură. Cu ce se va schimba cursul vieţii lui acum, după ce a gustat din această licoare care, acum, i se părea amară. S-a gândit mult la asta dar nu a ajuns la nicio concluzie. S-a mulţumit cu una, nici caldă, nici rece; nu s-a schimbat nimic! Atunci pentru ce a făcut-o? Căci o căutase, căutase ceva care să-l scoată din rutină, din acea viaţă pe care el o socotise monotonă. Deci aventura nu îi adusese nicio satisfacţie, era o deziluzie. S-a trezit, dintr-odată, criticând propria-i experienţă! Dar acesta este Virgil!

Pentru a cumpăra această carte, apăsaţi aici.

Radu Dermer (primul din dreapta) în 1955, împreună cu Adina şi alţi colegi

Al doilea fragment:

Teii (iarăşi ei!) de la Şosea erau în floare şi nimic nu putea prevesti furtuna care va mătura Bucureştiul peste câteva ore. Cerul era de o seninătate tulburătoare, razele soarelui încălzeau sufletele degerate de o iarnă fără sfârşit.

Aşezat pe o buturugă la malul lacului He­răstrău, Sebastian privea suprafaţa lină a lacului, niciun val nu îi deranja liniştea aproape paradisiacă.

Pe malul opus se vedea un debarcader unde era ancorat un vaporaş care făcea naveta între cele două maluri. Alături de vaporaş, câteva bărci cu vâsle care păreau pără­site în voia soartei. Dar nicăieri, cât cuprindea pri­virea, nu era urmă de ceea ce căuta el: de­barcaderul de la care pleca el cândva, în antrenamentele de skiff.

În tinereţea lui făcea parte din echipajul de dublu-skiff juniori, de la Dinamo Bucu­reşti. Era foarte mândru, pe vremea aceea, de rezultatele pe care le avea. Coechipierul lui era Dinu Mureşan, de care, încă înainte de plecarea lui din ţară, nu mai ştia absolut nimic.

Sebastian se aşeză pe malul lacului, pe pământul acoperit de frunze uscate. Îşi luă poziţia cunoscută din skiff şi începu să dea din braţe schiţând mişcările pe care, pe vremuri, le făcea cu vâslele. Era suficient ca să-l facă fericit. Îi trebuia atât de puţin pentru a-şi retrăi tinereţea!

În decursul anilor, Sebastian îşi „retrăise“ Bucureştiul în lung şi în lat. Acum se retrăsese spre periferie şi ajunsese la lacul He­răstrău. Se aşeza pe malul lui şi stătea aşa ore în şir, privind spre lac şi… amintindu-şi de tot ce a fost. Într-una din acele dimineţi, îşi găsi buturuga pe care avea obiceiul să poposească, ocupată. Un domn în vârstă, îm­brăcat într-un costum beige deschis, cu o pălărie de pai, îl privi surâzând pe când se apropia de el.

– Mă scuzaţi că v-am luat locul, dar m-am simţit foarte obosit. Încă câteva minute şi vi-l eliberez, adăugă el, cu un surâs blajin, care îl cuceri pe Sebastian.

– Nu vă deranjaţi, eu mă mai plimb puţin în împrejurimi, răspunse el şi dădu să-şi continue plimbarea.

– Vă rog, spuse necunoscutul, aşteptaţi puţin, vreau să vă vorbesc. Şi pentru asta, vă propun să facem câţiva paşi împreună.

Porniră pe una din multiplele alei bine îngrijite ale parcului.

– Numele meu este Dimitriu, Alexandru Dimitriu, preciză necunoscutul. Bineînţeles că numele meu nu vă spune nimic. Dar eu vă cunosc, suntem oarecum de aceeaşi vârstă şi vieţile noastre s-au încrucişat în anumite ocazii.

– Am fost cândva colegi de şcoală, de facultate? întrebă Sebastian în speranţa că răspunsul îl va lămuri puţin.

– Nu, căzu răspunsul, un „nu“ categoric, dar fără duşmănie. Părinţii noştri, mai precis taţii noştri se cunoşteau. Tatăl meu, continuă el, era general încă înaintea comuniştilor...

Numele dumneavoastră de familie l-am auzit cu totul întâmplător, într-o discuţie între cunoscuţi. Unul dintre ei, care vă cunoştea bine, mi-a spus că sunteţi foarte des în Bucureşti. M-am descurcat să vă văd, de departe, după indicaţiile acelui cunoscut. V-am aflat şi adresa.

Tatăl meu, în urmă cu ani, mi-a povestit o întâmplare curioasă, cel puţin pentru mine, o întâmplare care mi s-a întipărit în minte...

*

…1940: anul în care cămăşile verzi stă­pâneau Bucureştiul. Unul din comandanţii „Gărzii de fier“, colonelul Şerban Dimitriu, fusese avansat la gradul de general. Avansarea în grad a fost dictată de ge­neralul Antonescu, deoarece Dimitriu făcea parte din trupele blindate. Legionarismul era un „hobby“ care se va transforma încetul cu încetul într-o meserie de bază şi în special, bănoasă. Conducea un „cuib“ al cămăşilor verzi şi era renumit pentru flerul pe care îl avea în a depista averi evreieşti ascunse. Era, însă, un om bolnav. Suferea de o malformaţie cardiacă care îi provoca accese frecvente de insuficienţă cardiacă. Bineînţeles că era în tratamentul celor mai buni cardiologi şi aceştia se consultau deseori cu tatăl lui Sebastian, un medic binecunoscut în Bucureşti. Aşa a ajuns Şerban Dimitriu în cabinetul doctorului D. Şi tot întâmplarea a făcut ca în una din vizitele generalului, acesta să fie însoţit de fiul său, Alexandru. Sebastian a trecut prin sala de aşteptare şi privirea i-a fost atrasă de multiplele decoraţii de pe pieptul generalului. S-a oprit pentru a privi mai bine şi tocmai atunci acesta a fost poftit în cabinet.

– Alexandre, spuse cămaşa verde adre­sându-se fiului său, rămâi aici şi joacă-te cu acest băieţel, cred că este de vârsta ta, eu vin imediat şi mergem acasă…

*

– Este curios că eu îmi aduc aminte de dumneavoastră, îmi spuse Alexandru Di­mitriu. Adevărul este, însă, că am fost îndrumat pentru a vă regăsi, v-am urmărit de câteva zile şi am hotărât că acum este mo­mentul să vă abordez.

– Ne aflăm în plin Nuvele şi schiţe de spionaj, ridiculiză Sebastian. Aş vrea mai multe amănunte, dacă se poate.

– Bineînţeles, răspunse el şi se îndreptă spre o bancă.

Se aşeză, greoi, cumpătat ca şi când i-ar fi fost frică ca, ceva în interiorul lui, să nu se spargă.

– Am moştenit boala tatălui meu, sunt şi eu în tratament, se scuză el. Vă voi da amănunte, sper că mai staţi în Bucureşti câteva zile.

Se apropia ora prânzului şi lui Sebastian i se făcuse foame. Nu avea deloc poftă să-l invite pe necunoscut la masă, aşa încât găsi o scuză pentru a pleca de acolo şi se puse în mişcare. După câţiva paşi, îl auzi din spate:

– Mâine, acelaşi loc, aceeaşi oră?

Sebastian făcu un semn cu mâna fără a se întoarce, ca de acceptare.

În zare se iviră nori negri, prevestitori de furtună şi pe drumul spre metrou câteva fulgere scurte îl grăbiră pe Sebastian spre casă.

A doua zi, Sebastian sosi la locul de întâlnire cu o jumătate de oră mai târziu. Necunoscutul era acolo, deja aşezat pe buturugă.

– Am ştiut că o să veniţi, spuse el cu un zâmbet prietenos. Curiozitatea, nu? Dar, pentru a sta mai comod, hai să mergem la banca noastră de ieri. Am multe lucruri să vă povestesc.

Ziua se anunţa călduroasă şi poate, de aceea, Sebastian, care nu suferea căldurile verii, era prost dispus.

– Sunt foarte curios, spuse el, să începeţi să-mi explicaţi…

– Totul la timpul său, replică necunoscutul. Dar fiţi liniştit, am să vă povestesc…

*

Anii care au precedat intrarea ruşilor în România erau pentru Sebastian ca o amintire ce se şterge cu timpul. Ceva foarte vag, ca un sac din care scoţi, din când în când, câteva lucruri vechi, adunate în decursul anilor şi pe care, cu timpul, le arunci. Dar, foarte rar, se ivesc anumite lucruri de care îţi aduci aminte şi care s-au întipărit în mintea ta de co­pil şi nu te mai părăsesc niciodată.

Aşa, de pildă, îşi amintea Sebastian de vizita unui grup de cămăşi verzi în cabinetul tatălui său, în plină consultaţie. Avea, pe atunci, doar patru ani. Nu ştie exact câţi legionari erau, dar ştie că sala de aşteptare era plină cu pacienţi, aşa încât, se iscase o adevărată îmbulzeală.

Pentru a cumpăra această carte, apăsaţi aici.

Al treilea fragment:

Un alt tablou, dar de cu totul alt gen, îl reprezintă bulevardul Regina Elisabeta. Pe vremea mea se chema bulevardul 6 Martie (cred că era vorba de instaurarea guvernului Petru Groza la 6 Martie 1945). Noi, golanii de pe vremea aceea, îl numeam „Şase a treia“. Adevărul este că îl băteam zilnic, în drum spre facultate, cu opriri în Cişmigiu, la liceul de fete Gheorghe Lazăr (cu amintirile din „Cişmigiu & company“) sau la cofetăria Teichman.

„Te fac o talpă pe şase a treia“ însemna o invitaţie la o plimbare pe Bulevardul Elisabeta. Nu am uitat cinematografele care erau, toate, pe acest bulevard cu ieşirea prin Sărindari (astăzi Constantin Mille). Şi, dacă vorbim de Sărindari, atunci trebuie să po­menesc şi de Barul „Berlin“, de pe aceeaşi stradă. Deschis în 1958 în locul fostului restaurant „Modern“, acest local avea pentru mine o savoare specială. Acolo a avut loc prima mea ieşire cu Irina, viitoarea mea soţie. Ţin minte ca azi sticlele de bere „Radeberger“ de o jumătate de litru, dar şi „Gin-fizz“-ul pe care nu oricine şi-l putea permite din cauza preţului excesiv.

Şi, fără legătură cu Bd. Elisabeta, dar făcând parte din amintirile mele, pomenesc acum şi de „Balta Albă“, cârciuma pe care noi o poreclisem „La Jean săracu’“, după numele cârciumarului. Ne adunam acolo în gaşcă să bem o secărică sau un liqueur de portocale şi aşteptam să intre calul din povestea Mariei Tănase*.

Toate aceste tablouri de tinereţe mi se desfăşoară în faţa ochilor. Mă opresc în faţa fiecăruia, îl privesc de departe şi de aproape şi încerc să mă introduc în interiorul lui, să-l retrăiesc.

Colecţia mea de tablouri este nelimitată dar şi nepreţuită. Le scot, unul câte unul, nu la vânzare ci la o vizionare, cu aceeaşi zgârcenie cu care marii colecţionari îşi admiră bogăţiile ascunse într-un beci.

________________________________________________________

*O legendă care spune că un ţăran a intrat în cârciumă în timpul iernii şi şi-a lăsat calul afară. Maria Tănase, care se afla în cârciumă, a cerut cârciumarului să lase şi calul să intre să se încălzească. Neputând să o refuze, s-a supus doar.

Pentru a cumpăra această carte, apăsaţi aici.

În căutarea tinereţii sau Când paralelele se întâlnesc. Nuvele şi schiţe. Cumpăraţi acum!

A cumpăra o carte electronică publicată online de eLiteratura înseamnă a cumpăra cheia de activare, care vă permite să deschideţi un exemplar al cărţii pe un calculator. Dacă vreţi să deschideţi cartea pe un alt calculator cu aceeaşi cheie de activare, mai întâi veţi dezactiva eCartea de pe primul calculator.

Cheia de activare pentru această carte digitală costă 7 dolari USA, plătibili şi în lei la cursul valutar din ziua plăţii.

Pentru a cumpăra cheia de activare, puteţi să folosiţi fie un card de debit sau de credit, fie contul dumneavoastră PayPal. Dacă nu doriţi să plătiţi online, puteţi să plătiţi prin bancă sau în numerar. În funcţie de modalitatea de plată aleasă, apăsaţi pe una dintre imaginile de mai jos:

Dacă nu aveţi cont PayPal şi doriţi să vă faceţi, apăsaţi aici.

După efectuarea plăţii, primiţi cheia de activare şi instrucţiunile privind folosirea acesteia. Dacă efectuaţi plata online, veţi putea citit cartea imediat. Dacă faceţi plata prin bancă sau în numerar, primiţi cheia de activare şi instrucţiunile la câteva ore (între 2 şi 48 de ore) după efectuarea plăţii.

Redăm mai jos paşii de efectuat pentru deschiderea cărţii pe calculatorul dumneavoastră.

1. Descărcaţi pe calculatorul dumneavoastră cartea electronică În căutarea tinereţii sau Când paralelele se întâlnesc. Nuvele şi schiţe de Radu Dermer, apăsând aici.
2. Cartea se prezintă sub forma unui fişier arhivat. Dezarhivaţi-l cu o aplicaţie corespunzătoare. Dacă nu aveţi niciuna instalată pe calculator, descărcaţi 7-zip de aici.
3. Prin dezarhivare, obţineţi un fişier executabil (cu extensia .EXE). Dublu click pe el. Pentru a se putea deschide, trebuie să aveţi instalat pe calculator Adobe Reader, versiunea cea mai recentă, pe care o obţineţi de aici.
4. Când se deschide fişierul executabil, veţi vedea numai o mostră (o parte din carte). La pagina 2 a acesteia aveţi instrucţiuni privind introducerea cheii de activare. După ce introduceţi cheia de activare, se deschide întreaga carte.

Dacă aveţi nevoie de ajutor pentru deschiderea cărţii după ce aţi cumpărat cheia de activare, contactaţi-ne:

• fie ne trimiteţi un mesaj prin această pagină sau prin această pagină,
• fie ne sunaţi pe Skype la e.Literatura,
• fie ne sunaţi la telefonul ++40722 330 971.
  

Lectură plăcută!

Pentru a citi fragmente din această carte, apăsaţi aici.
Pentru a citi despre Nuvele şi schiţe, apăsaţi aici.
Pentru a cumpăra această carte, apăsaţi aici sau pe unul dintre butoanele de mai jos:

Dacă nu aveţi cont de PayPal şi doriţi să vă faceţi, apăsaţi aici.
Cheia de activare pentru această carte digitală costă 7 dolari USA, plătibili şi în lei la cursul valutar din ziua plăţii.

Cumpăraţi toate cărţile lui Radu Dermer şi nu veţi regreta. Folosiţi tabelul de mai jos:

În căutarea tinereţii sau Când paralelele se întâlnesc Nuvele şi schiţe Editura eLiteratura ISBN 978-606-8407-84-5 Pagini: 199 Preţul: USA $ 7, plătibili şi în lei	Călătorie spre punctul de plecare Roman Editura eLiteratura ISBN 978-606-8407-85-2 Pagini: 205 Preţul: USA $ 7, plătibili şi în lei	Viaţa ca o încercare Nuvele şi schiţe Editura eLiteratura ISBN 978-606-8407-86-9 Pagini: 294 Preţul: USA $ 7, plătibili şi în lei