Evelyn. Roman mozaicat de Nicolae Stan

Comparată cu capodopera lui James Joyce Dubliners (Oameni din Dublin; v. articolul „Oameni din Slobozia“ de Tudorel Urian în România literară nr. 36/2003), cartea lui Nicolae Stan intitulată Evelyn poate fi văzută fie ca un roman mozaicat al oraşului de provincie Slobozia, a cărui situare în plină câmpie îi dă un specific cu totul aparte, fie ca o culegere de povestiri introducând o galerie de caractere cu o identitate inconfundabilă. Citește mai mult.

Continuând comparaţia cu James Joyce, putem spune că opera lui Nicolae Stan, întocmai precum cea a marelui său înaintaş, te frapează prin originalitate, te câştigă printr-o francheţe năucitoare, te aruncă în vârtejul unei realităţi mai palpabile decât realitatea adevărată. Pentru că dincolo de cuvintele care compun lumea lui Evelyn se găseşte o realitate psihologică în toată desfăşurarea ei, în acelaşi timp veridică, contemporană, dar şi fantastică şi universală, aparţinând tiparelor mentalităţii umane.

Pentru a cumpăra acest roman, apăsaţi aici.
Pentru a citi fragmente din roman, apăsaţi aici.
Pentru referinţe critice, apăsaţi aici.
Pentru cumpăra cartea în diverse formate pentru e-reader, mergeţi la elefant.ro: apăsaţi aici.

Evelyn. Referinţe critice

Nicolae Stan scrie o memorabilă epopee a oraşului pierdut în imensitatea Cîmpiei  Bărăganului. La Nicolae Stan, ca şi la James Joyce, autenticitatea este dată nu de excepţie, ci de regulă. El nu caută figuri ieşite din comun, ci oameni obişnuiţi, cu pasiuni şi sentimente, bucurii şi dezamăgiri, iluzii invariabil transformate în înfrîngeri, pe deplin reprezentativi  pentru atmosfera din urbe. Uneori, aceştia trebuie să facă faţă unor situaţii neprevăzute, dar şi atunci acţionează în virtutea propriului lor sistem de valori, adesea depăşit, ceea ce îi plasează în situaţii tragi-comice. Văzuţi de Nicolae Stan, oamenii din Slobozia au ceva trist şi ridicol, sînt goliţi de idealuri şi speranţe, trăiesc într-un fel de automatism şi în absenţa unui sistem de valori valabil (cele vechi au fost parţial abolite, iar cele noi întîrzie să apară). Privirea autorului către personajele sale este mereu una caldă, încărcată de o foarte umană înţelegere. Inevitabil, citind cartea lui Nicolae Stan, comparaţia cu James Joyce vine de la sine, dar ea nu ştirbeşte cu nimic autenticitatea unui roman în care spiritul locului se împleteşte cu experimente naratologice, pe alocuri extrem de curajoase. Categoric, Evelyn nu este o pastişare a lui James Joyce, ci un roman original care reuşeşte să pună în evidenţă specificitatea lipsită de pitoresc a unei localităţi prin folosirea inteligentă a unor tehnici narative (post)moderne.
Tudorel Urian

E o lume(...) în care decăderea umană este descrisă în înfăţişări mereu surprinzătoare, în registre în care
se întâlnesc tragicul cu ironicul, umorul bine temperat, toate acestea în construcţii epice în care autorul este atent mereu să controleze un discurs în care canonul clasic se întâlneşte cu
dezinvoltura modernă, textul dezvoltându-se mereu, după propria-i plăcere, aparent, după cerinţele povestirii, în mod cert. (...)
Această descriere a duplicității existenței, a stărilor confuze și de neînțeles, atît pentru personaje, cît și pentru cei din jurul lor, exprimarea emoției unei trăiri în care este loc și pentru o mică doză de ambiguu, de absurd, de fantastic (...), toate acestea fac din volumul de povestiri semnat de Nicolae Stan o bună și necesară prezență pentru proza românească, în expresia ei sudică.
Constantin Dram

Pentru a cumpăra acest roman, apăsaţi aici.
Pentru cumpăra cartea în diverse formate pentru e-reader, mergeţi la elefant.ro: apăsaţi aici.

Evelyn. Fragmente din roman

Fragmentul 1:

– Dido, să nu-ţi scape cumva că facem noi ce facem aici, în mănăstire. Că ăsta s-ar putea să fie caz de puşcărie. Protoieria aia a lor mă înfundă pe mine, că pe tine...
Deodată, pereţii încep a se roti, la început mai lent, apoi din ce în ce mai tare, ca nişte bucăţi de hârtie prinse în vârtej, policandrele se învârt şi ele precum comediile bâlciurilor, înlocuind trecutele lor lumânări prin beculeţele lunguieţe, care, acum, par a fi aprinse, licărind toate într-un dans tot mai rapid, în care intră şi picturile de pe pereţii înalţi, înnegriţi de vreme, coşcoviţi, sfinţii schimbându-şi locurile – ciudat! în intensitatea vârtejului: Constantin şi Elena nu mai ţin amândoi crucea sfântă, ci şarpele lipit de trunchiul copacului fără frunze..., Nicolae, bunul şi distinsul Nicolae ucide, hotărât, balaurul..., Fecioara poartă barbă albă (doamne fereşte! doamne fereşte! doamne fereşte!)..., şi: unde-i lancea glorioasă a Sfântului Gheorghe? în locul ei, Viteazul ţine duios un nevinovat prunc..., doamne fereşte... totuşi: ce bine e la aer şi în mijlocul unor oameni atât de deosebiţi, dintre care Iuda lipseşte, nu se zăreşte, ceea ce este şi mai periculos, căci nu ştii de unde poate veni... şi parcă toţi şoptesc ceva, şuşotesc între ei, au chef de vorbă, tăifăsuiesc câte în lună şi în stele... însă, lucru de mirare, vorbesc peltic, mănâncă mult din litere, cât sunt ei de sfinţi, bine că nu-i aude mulţimea cea rea şi clevetitoare şi răzbunătoare...
– Cu cine stau eu de vorbă, Lazăre, să spun eu? Eu am păzit puii şi-acum păzesc astea şi gata!
– Care pui?
– Puii lor... ştiu ei...
– Da’, he, he, de ograda mea nu vrei să vezi tu?... he, he...
– Spurcatule! Să ştii c-aş vedea, numai să ai şi tu un cocoş mai acătării, hi, hi...
– I-aminte de cocoş, ia!
– Da’ un cocoş mai în putere, aşaaa... care să facă faţăăă, hi, hi!
– Te-ai prostit de tot, zău, femeie bătrână...
– Hi, hi, hi... N-am înţeles. Eu?
– Stai să terminăm ţuica asta şi ţi-arăt eu ţie cocoş...
– Stai jos! Hi, hi...
– Tu te-ai înmuiat toată şi-ţi arde de tăvăleală...
– Cine, mă, s-a-nmuiat? Auzi la el!...
– Ăla de la oi... he, he...
– Cine, mă?!... Ştii că ieri veneam din sat şi-am cumpărat o conservă...
– Minţi!, n-ai fost!
– Am fost. Şi ţuica-asta, uite-o, am luat-o de la magazin, o jumate, desfă-o!
– Dă-ncoa!... bună... bună...
– Şi cum mergeam încoace, m-ajunge imeseul ceapeului din urmă...
– Visezi.
– ... s-a oprit şi-am intrat şi io în maşina plină cu oameni, nu-ş’ de unde veneau, toarnă, trosneau a băutură şi a tot felul de mirosuri şi acolo am stat pe genunchii lui Marinică Gălăgea, că nu mai era loc, şi-n picioare nu poţi sta...
– Te-ai îmbătat, dracu’...
– ... Marinică s-a oferit singur, bărbaţii râdeau aşa-ntre ei, ca proştii, adică ştiau ei ce ştiau... şi Marinică mă strângea-ntre picioarele lui...
– Ptiu!... Pacoste bătrână!
– ... şi cânta nebunu’ aşa frumos, îl ştii, tu, şi-i jucau ochii-n cap şi cânta şi mă sălta pe pulpele lui... mi-aduc aminte:
Mai alaltăseeearăă
Mă-ntâlnii cu-o domnişooaarăă
Şi cu revolveeruul
O ameninţai: Staai!
Baanii sau viaaţaa
Că ne-apucă dimineaaţaa...
– Să-i ia banii bietii domnişoare?! Păi, cum?
– Îi lua, îi lua, că era bagabond... Da’ mai era, da’ numai Marinică-l ştie pe tot, cu vocea lui mieroasă, aşaaa... da’ şi când se răstea: stai! tremura carnea pe mine de frică...
– He, he, al naibii... Şi domnişoara?
– ... şi-odată s-a-ntrerupt Marinică şi s-a făcut linişte, că era balamuc mare, şi mi-a spus, ştii ce?... că să mai stau şi pe genunchii altuia... cică lui i-a plecat femeia de trei săptămâni la golanii-ăia ai lui, în Bucureşti, să le ducă de mâncare şi... da’ io am rămas acolo...
– Ca o iapă, he, he...
– ... şi nebunu’-ăla de Marinică mă strângea şi mă pipăia şi mă muta după-un picior pe altul, cântând...
– ...„Şi cu revolverul/O ameninţai: staai!“...
– ... umbla cu mâna pungaşu’, ehe...
– Fugi, Dido, că ăla mirosise a ţuică şi voia să ţi-o fure din sacoşă pe care o ţineai între picioare, nu? şi tu...
– ... l-am călărit aşa pe Marinică până-aici... şi cum stăteam aşa, proţăpită, hi, hi, în poala lui, mă, am simţit... hi, hi...
– Ce-ţi place ţie...
– ... am simţit, Marinică nu minţea: îi plecase femeia de-acasă, ce mai!... şi m-a furnicat... m-am strâns în el şi Marinică râdea şi spunea prostii şi eu îl încingeam... Şi tu spui că m-am înmuiat?!
– Taci! strigă Lazăr, brusc ridicat într-un cot, cu urechea ciulită. Parcă se-aude un motor.
– O fi vreun tractor, că prea se hâţână pământu’...
– Ai zis-o exact ca Fronea. La cutremur credea că uruie maşina ceapeului când începuse să se clatine pământul şi i-a spus nevesti-sii: Leano, ăştia nici noaptea nu se-astâmpără, fură de sting, dacă nu mergem şi noi rămânem singuri în sat, dacă-i bagă pe toţi la puşcărie... Auzi, a tăcut!
– ... şi pân’ la urmă Marinică a făcut el ce a făcut şi tot cântând aşaaa, m-aaa...
Acum, pereţii unduiesc ameţitor, ca într-o dănţuială apocaliptică, strivind locuitorii lor moleşiţi, toropiţi, cu sticlele goale alături; dinţii, lacomi de râs, se potolesc treptat din zvâcnetele neîntrerupte, iar sfinţii, în rotirea lor devastatoare, au devenit unul, care, se poate spune, le închide ochii celor doi şi le domoleşte răsuflările sacadate, cufundându-i într-un somn prelung, până spre seară, când, în sfârşit, se lasă întunericul...
(Iată că se poate uita, cum spuneam, un indiciu – e drept, nu prea clar – despre existenţa atât de dramatizată a Didei. Un zvon, ivit acum în memorie, atribuit poştaşului comunei: „Are din ce trăi, nu-i o problemă. O plăteşte Colectivul nu ştiu cu cât, plus că are casa asigurată, nu? Gratuită. Şi mai primeşte şi pensie de urmaş, după bărba-su... că ea mai are un an şi iese la pensie. Dă-o-n mă-sa“.).

„Mărie, Mărie
Ia să-mi spui tu mie
Care floare-nfloare
Noaptea pe răcoare...
Şi a...“ (aaa, aici nu mai ştiu!)
„Aia floare-nfloare
Noaptea pe răcoare...
Mărie, Mărie
Ia să-mi spui tu mie
Care frunză bateee...“ şi mai era, tot aşa...
Vocea lui Lazăr ţâşneşte înaltă, spărgându-se în ecouri prelungi în pereţi, în boltă şi în geamurile închise de care se loveşte zbuciumat un fluture, formând semicercuri scurte şi iuţi, bâzâitul lui continuu amplificându-se odată cu zbaterea de geam. În întunericul lăsat, albul fluturelui se desenează perfect în linii zigzagate, frânte, până când vietatea îşi schimbă brusc traiectoria, zvâcnind drept în sus, spre boltă, pierzându-se în întunecime; sau găsind acolo, sus, vreo breşă prin care să sfâşie aerul curat al câmpiei.
– E rece noaptea aici, spune Lazăr, liniştit, după un timp în care a aşteptat zadarnic bâzâitul, pe spate, alături de Dida, între ei cele două sticle goale zăcând răsturnate.
– Trebuie să mergem în chilie, zice Dida („... care floare-nfloareee...“), dar nu se ridică niciunul.
Tăcere. Respiraţii rare, anemice, voci moleşite.
– Mă dor oasele, Lazăre...
– Reumatism.
– Nu mă lasă să dorm... mă doare carnea pe mine...
– Aşa-i reumatismul ăsta.
Din pod, se aude un foşnet abia perceptibil, agonic. Apoi, din nou, linişte.
– Mâine plouă precis.
– Era senin.
– Plouă precis... aşa mă dor oasele, Lazăre, mă dor... („... care floare-nfloareee“).
Tremurul uşor al vântului de noapte se face simţit prin uşa rămasă, iată, întredeschisă. Se aude cântatul unei păsări de noapte. Înăuntru, toate sunt la locul lor: sfinţii aşezaţi ca întotdeauna... aureola lor... pălăria lor de lumină din jurul capetelor... veşmintele lor ţipătoare, roşii-violent, sau albastre, sau verzi, căzând în falduri largi şi regulate până la tălpi... ba, în câteva icoane Cartea cea mare li se odihneşte în mâini, iar privirile ard, desigur, literele căutatelor cuvinte.

Pentru a cumpăra acest roman, apăsaţi aici.
Pentru cumpăra cartea în diverse formate pentru e-reader, mergeţi la elefant.ro: apăsaţi aici.

eLiteratura mulțumește organizației NASA și organizației NASAimages.org pentru permisiunea de a folosi imaginea New World:

NASA/courtesy of nasaimages.org

Fragmentul 2:

În picioare, bine proptit în nisipul plajei, cu faţa către mare, soldatul scrutează depărtările.
Îmbrăcat cu costumul kaki, de la distanţă mare, se distinge greu în noapte. Dacă te-ai apropia mult de el, însă, şi te-ai opri în faţa lui, ai putea distinge cu oarecare uşurinţă: faţa proaspătă, câteva tuleie, doar; părul, bălai-stins, abundent; privirea de o mobilitate rară, aproape alarmantă, sau, altfel spus, trădând o inteligenţă deosebită...; ţinută impecabilă, la litera regulamentului.
E noapte şi liniştea nopţilor de vară îl încântă, îl fascinează. Priveşte ca orb marea, cuprins de tulburarea ivită pe nesimţite în aer, ce bine!...
surâde blând, ochi strălucitori, puşca mai mult mângâiată în mâini, decât strânsă ostăşeşte
... până la urmă trebuie s-o facă şi p-asta, ce mai!, el e om de cuvânt şi obraz, mai mare ruşinea s-o lase aşa, în baltă, vorba-aia, o! nu! el o ia, se însoară cu ea, nu-i o fată rea, e chiar bunicică...
marea susură într-un limbaj pe care numai câţiva aleşi îl captează, între care, iată, şi el...
... şi ce emoţie! ce emoţie îl cuprinde atunci când se află lângă ea!... deşi nu s-ar putea spune că e chiar aşa de ruşinos, nici pe departe, ba chiar e destul de îndrăzneţ pentru vârsta lui, fără vorbe multe, e drept, mai mult fapte... Aşa se face că, încet-încet, tot stabilizându-se legătura cu ea, iată că într-o bună dimineaţă văzu cum aleasa lui prinde contur mai plin, se rotunjeşte sub privirile curioase şi atât de bârfitoare ale vecinilor...
strânge arma puternic în mâini, încleştează dinţii, înjură printre dinţi
... iar el, fără ezitare, cu fanatismul marilor opţiuni, se împăunează cu isprava lui, îl declar, zicea, mă însor cu tine, zicea, îl numesc Bogdan, zicea, sau, hai să zicem: Ileana, zicea...
se uită pe cer, trăgând aer în piept ca la un final de marş, sau ca un început, puzderii de stele îl însoţesc în noaptea caldă
... apoi, ruptura cu părinţii, chiar la vârsta lui, atât de tânără, totuşi, se făcuse mare, tată!, crescuse, mamă!, se maturizase repede, acum îl va lua şi în armată, dar înainte de asta el voia să le spună că trebuie să-şi facă propria lui viaţă cu fata asta, deşi voi ziceţi că-i cam uşuratică, rămâneţi sănătoşi, eu plec în armată, eu servesc patria, rămâneţi cu bine, voi veni-n permisie să mă-nsor, orice-aţi zice voi...
cu vârful bocancului drept desenează figuri necunoscute în nisipul fin al plajei
... şi după ce trecuseră mai multe permisii, după ce armata, zăngănitul armelor, claritatea ordinelor – toate îl fermecaseră, atunci se hotărâse irevocabil: va rămâne în cadrul armatei, îşi va lăsa serviciul lui – şofer pe o rablă în Slobozia, puah! – şi se va prezenta cu voioşie la ordinele domnului locotenent sau căpitan sau... ăhăăă, atâtea posibilităţi!...
îşi aduce călcâiul drept lângă cel stâng, vârfurile pantofilor puţin depărtate, spatele drept, pieptu’-nainte, fruntea sus – un drept perfect, convingător
... avea talent, ce mai, avea chemare, severitatea lui începuse să fie binecunoscută, lipsa lui de ezitare devenise celebră în colţul acesta de univers; astfel îl transformase lumea cu totul nouă în care intrase şi în care, cu frenezie, dorea să rămână în veci – lumea armelor, a siguranţei, a regulilor cu sfinţenie respectate; aici, în acest spaţiu, se simte ca peştele în apă, simte că trăieşte, că nu se târăşte pe pământ zadarnic, ca miile de miliarde de muritori amărâţi, o să fie ascultător, harnic, disciplinat, va urca încet-încet în grad, spre admiraţia tuturor, va duce la bun sfârşit misiuni dificile, va păstra secretele, marile secrete militare, cu acerbie, eh, în fine, o va aduce şi pe ea, după ce-l va naşte pe Gheorghiţă – sau Anamaria, ce să-i faci!... – şi o s-o bage la popotă şi vor fi cu toţii ai acestei lumi atât de raţionale şi de sigure...
un zâmbet subţire şi rece îi taie faţa, ochii îi sclipesc victorioşi, palma dreaptă apasă patul armei – în faţa lui, marea e supusă, mocnind ascuns, înfrântă
... îi place să fie stăpân, ştie că are vocaţie atât în darea ordinului, acolo unde se poate, desigur, şi la cine se poate, desigur, cât mai ales în executarea lui; sunetele ordinului îi intră în urechi cu lejeritate, cu bucurie – dacă ar putea vorbi, ele! – captate, parcă, de nişte condiţii speciale puse la dispoziţie, cu generozitate, de către gazda care abia aşteaptă aplicarea lui întocmai, ca la carte, nici un milimetru în sus sau în jos, la dreapta sau la stânga; lucruri de neînţeles pentru unii, bunăoară pentru părinţii lui, care-i stau acum în faţă, taman când el devenise sergent; veniseră într-o vizită prin surprindere, să-l vadă, să stea de vorbă, le era dor de el, ce mai; nu, n-are timp să-i primească, e-n misiune, să facă bine şi să aştepte; însă ei, nu se ştie cum, scăpaseră de pază şi îl găsiseră – of! şi soră-sa, iat-o gravidă, de unde naiba? şi toţi trei ar fi vrut să-l pupe, să-l; dar, nu! încă o dată: era-n misiune, doar le-a spus!, să se depărteze de el, să-l lase singur, să plece; stai, măi, mămică!, nimic; stai, măi, tăticule!, nimic; stai, măi, frăţiorule!, nimic, lăsaţi vorba! atenţie la mine: drepţi, mamă! drepţi, tată! trage burta, sor-mio! că vine locotenentul, drepţi toată lumea!
clipe nesfârşit de ferice, în care nu mişcă nici privirea, în mijlocul plajei; lumea se micşorează până la insignifianţă, în locul unde el salută universul întreg
Brusc, în farmecul ireal al nopţii, din apă, parcă, undeva în faţa lui, ţâşneşte o lumină puternică, densă, de o indiferenţă rară. Cu o mirare ce moare rapid, soldatul o priveşte fascinat: niciodată nu i se întâmplase aşa ceva! Întotdeauna paza lui a fost fără surprize, fără tulburări. Nici cel mai mic sunet, nici cea mai palidă lumină nu străpungeau zona pe care el, santinela cea destoinică, o păzea cu străşnicie.

Pentru a cumpăra acest roman, apăsaţi aici.
Pentru cumpăra cartea în diverse formate pentru e-reader, mergeţi la elefant.ro: apăsaţi aici.

Fragmentul 3:

Evelyn era tristă dar îndârjită fără zgomot, pregătită de orice.
În schimb, Evelyn-a-doua, candidă şi optimistă, îşi imagina alt gen de poveşti, anume dintre cele cu final fericit. Or, ce putea fi de mai mare preţ ca fericirea? Mai mult, Evelyn-a-doua era convinsă că istoria lucra pe termen lung, că ea avea o ţintă fixă, undeva în faţă, pură, îndestulătoare, fragedă. Numai că acest reper către care omenirea alerga fără să ştie, era nevăzut pentru cei mulţi, accesibil numai pentru aleşii care, cândva, se vor confunda cu marea omenire în sfârşit eiberată de chingile întunecate ale pământenilor actuali.
– Clienţii tăi, împuţito, trebuie să piară aşa cum merită şobolanii să fie raşi! Trebuie să rămână cei puri! se ridică Evelyn-a-doua (e drept, în ţesăturile primitoare ale Evelynei!), mai vânjoasă ca oricând şi mai dornică de Adevăr şi Dreptate.
– Săraca de tine, eşti bolnavă fără scăpare! oftă Evelyn, împăcată cu sine şi cu ceilalţi.
Dar Evelyn-a-doua devenise ceea ce era cu adevărat, o justiţiară împătimită:
– Lumea lor este o lume de aruncat, unde se îmbogăţeşte cel nemernic şi pătimeşte cel virtuos. Este numai o lume de victime, iar tu eşti cea care-i produci, cu zelul tău malefic. N-o să-ţi permit, infecto, să-l tratezi astfel şi pe iubitul meu, pe steaua mea, pe idolul meu slobozean, căruia, află stricato, i-am dăruit clipe dumnezeieşti până ai venit tu cu scârboşeniile tale, cu banii tăi murdari, cu curvia ta cu care-i îmbrobodeşti pe toţi, împuţito!
– Nebună! Curat nebună de balamuc! replică Evelyn, liniştită ca un condamnat la moarte. Ştia că efortul ei de a ţine lucrurile în echilibru era vizibil numai de o parte a lumii, în vreme ce restul ei era injectat deja cu morbul fascinant al iluziei. Tu îţi închipui că faptele sunt altfel decât sunt ele în realitate. Şi aşa ameţeşti oamenii cu presupuneri. Eu nu sunt o sfântă, cum te crezi tu în boala ta, dar am un loc între oameni. Nu cer nimic de la ei în plus faţă de ceea ce merit. Ştii bine că directorul e prea deştept ca să te iubească pe tine, o închipuire. Eu sunt cinstită, nu-l păcălesc. De asta, şi el trebuie să plătească, aşa cum e regula. Aşa e legea noastră.
Din nou, după o luptă pe faţă, între cele două forţe se lăsă o tăcere masivă. Ele se manifestaseră atât de diferit şi net încât păreau că nu mai aveau ce-şi spune. Pentru că nu exista un minim compromis din partea fiecăreia, o minimă înţelegere a poziţiei celeilalte. Trăiau în realităţi opuse, paralele. Pe Evelyn o interesa exclusiv faptele vieţii ei, pe care le considera unice, irepetabile. Fascinată de marea care înconjura Varna, ca şi de ţara ei de baştină, de verdeaţa copacilor ca şi de tulpina lor robustă, viguroasă, de prezenţele anonime ale feluriţilor oameni cu care-şi intersecta, întâmplător, viaţa, Evelyn trăia într-o circularitate perpetuă, pe care o accepta lipsită de vise şi idealuri, captată de o mulţumire naturală.
Evelyn-a-doua, însă, dispreţuia cu vehemenţă tot ceea ce era terestru şi particular. Ura conjunctura, declara ea răspicat, şi niciodată n-ar fi cedat în faţa necesităţilor practice şi înşelătoare. Interesul ei uman era pentru omenire, în general, şi, mai mult, era pentru cosmosul din care cu toţii facem parte, fie că vrem, fie că nu vrem. Universalismul şi frăţietatea erau devizele ei ardente, pe care le promova cu regularitate. Avea această perspectivă pentru că ea gândea realitatea în termeni optimali şi posibili. Iar pentru ca, în fine, cercul cel strâmt şi imperfect al oamenilor de zi cu zi să se apropie de standardele gândirii ei, era necesar ca ea să planifice raţional fiecare mişcare pământeană, astfel încât aceasta să nu afecteze planul sublim al întregului. Adevărul era cerul şi nu nenorocitul de pământ.
– Adevărul e dincolo de noroiul tău, ordinaro! Flămândo! Adevărul e departe, ehe!... strigă cu mare forţă Evelyn-a-doua, trezită parcă de un nou impuls mai viguros decât oricând, gata să-şi arate independenţa şi puterea în toată splendoarea lor.
– Adevărul e... păcălitoareo..., încercă Evelyn, ameţită, slăbită, incoerentă, abia suflând. Voinţa i se topi ca sub o presiune insuportabilă, inumană. Nu reuşi să continue ideea, nu mai avea forţa fizică, dar îi fugiseră şi cuvintele. Tulburată, Evelyn nu mai puse preţ pe nimic. Nu îi mai rămase decât să facă un gest a lehamite cu mâna dreaptă prin aer, după care, epuizată, frântă, îşi lăsă fruntea încet, ca în vis, pe tabla încinsă a tarabei.

Pentru a cumpăra acest roman, apăsaţi aici.
Pentru cumpăra cartea în diverse formate pentru e-reader, mergeţi la elefant.ro: apăsaţi aici.

Evelyn. Cumpăraţi acum!

A cumpăra o carte electronică publicată online de eLiteratura înseamnă a cumpăra o cheie de activare, care vă permite să deschideţi un exemplar al cărţii pe un calculator. Dacă vreţi să deschideţi cartea pe un alt calculator cu aceeaşi cheie de activare, mai întâi veţi dezactiva eCartea de pe primul calculator.

Pentru a cumpăra cheia de activare, puteţi să folosiţi fie un card de debit sau de credit, fie contul dumneavoastră PayPal. Dacă nu doriţi să plătiţi online, puteţi să plătiţi prin bancă sau în numerar. În funcţie de modalitatea de plată aleasă, apăsaţi pe una dintre imaginile de mai jos:

După efectuarea plăţii, primiţi cheia de activare şi instrucţiunile privind folosirea acesteia. Dacă efectuaţi plata online, veţi putea citit cartea imediat. Dacă faceţi plata prin bancă sau în numerar, primiţi cheia de activare şi instrucţiunile la câteva ore (între 2 şi 48 de ore) după efectuarea plăţii.

Redăm mai jos paşii de efectuat pentru deschiderea cărţii pe calculatorul dumneavoastră.

1. Descărcaţi pe calculatorul dumneavoastră cartea electronică Evelyn. Roman mozaicat de Nicolae Stan apăsând aici.
2. Cartea se prezintă sub forma unui fişier arhivat. Dezarhivaţi-l cu o aplicaţie corespunzătoare. Dacă nu aveţi niciuna instalată pe calculator, descărcaţi 7-zip de aici.
3. Prin dezarhivare, obţineţi un fişier executabil (cu extensia .EXE). Dublu click pe el. Pentru a se putea deschide, trebuie să aveţi instalat pe calculator Adobe Reader, versiunea cea mai recentă, pe care o obţineţi de aici.
4. Când se deschide fişierul executabil, veţi vedea numai o mostră (o parte din carte). La pagina 2 a acesteia aveţi instrucţiuni privind introducerea cheii de activare. După ce introduceţi cheia de activare, se deschide întreaga carte.

Dacă aveţi nevoie de ajutor pentru deschiderea cărţii după ce aţi cumpărat cheia de activare, contactaţi-ne:

• fie ne trimiteţi un mesaj prin această pagină sau prin această pagină,
• fie ne sunaţi pe Skype la e.Literatura,
• fie ne sunaţi la telefonul ++40722 330 971.
  

Lectură plăcută!

Pentru a citi fragmente din roman, apăsaţi aici.
Pentru referinţe critice, apăsaţi aici.
Pentru a cumpăra acest roman, apăsaţi aici sau pe unul dintre butoanele de mai jos.

Pentru cumpăra cartea în diverse formate pentru e-reader, mergeţi la elefant.ro: apăsaţi aici.