Crime la Elsinore. Roman de Horia Gârbea
![]() |
Este un roman despre actualitatea
românească de tranziţie scris cu nestăvilit umor. Un teatru de
provincie devine arena pe care defilează toate personajele-simbol ale
unei societăţi care se adaptează cu greu la o lume nouă. Actori plini
de patimi, orgolioşi şi nebuni, care-şi doresc să facă marile jocuri,
agitaţie haotică: iată tot atâtea valenţe prea româneşti ca să nu ne
recunoaştem în ele. Citat din Artline.ro. Citeşte mai mult... |
![]() |
Pentru a cumpăra acest roman,
apăsaţi aici.
Pentru a citi fragmente din roman, apăsaţi aici.
Pentru referinţe critice, apăsaţi aici.
Pentru a cumpăra cartea în diverse formate pentru
eBook-reader-e, megeţi la elefant.ro;
apăsaţi aici.
Crime la Elsinore. Referinţe critice
Ubicuitatea scriitorului se vede fericit instrumentalizată în
romanul Crime
la Elsinore, o incursiune plină de vervă şi umor în lumea
teatrului românesc, cu scenele, conflictele şi culisele ei. Dramaturgul
care ştie tot şi panoramează, cu un ochi rău, acest univers pestriţ şi
pitoresc este unul şi acelaşi cu prozatorul care făcea, prin romanul
Căderea Bastiliei (1998), o cronică acidă a vieţii literare
bucureştene. Aceeaşi cursivitate narativă şi aceeaşi maliţie
ucigătoare, constituenţi de bază ai unor ficţiuni inspirate copios din
realitate (...).
Într-o parte, o lume îmbibată de corupţie, incompetenţă, impostură şi
prostie neruşinată; în cealaltă, una a oamenilor obişnuiţi, cu scaun la
cap, imuni la cântecul sirenelor pseudo-artistice. „Răutatea”
romancierului se diluează o singură dată, atunci când un fragment de o
mare frumuseţe întrerupe desfăşurarea evenimentelor, pentru a descrie,
pur şi simplu, Scena (cu majusculă). Ironia auctorială se evaporă,
accentele devenind aproape lirice. O scurtă şi intensă declaraţie de
dragoste făcută teatrului autentic şi celor care îl servesc. După care
ne întoarcem, cu Horia Gârbea cel satiric (...)
Romanul, delectabil, se citeşte pe nerăsuflate; şi singurul regret al
cititorului e că se termină prea repede. Aşa ni se întâmplă cu toate
comediile bune.
Daniel
Cristea-Enache
Romanul Crime
la Elsinore se citeşte repede şi satisface prin umorul
autentic, fiind o scriere în mod declarat ficţională, deşi clădită pe
şabloanele societăţii contemporane, uneori cu trimiteri transparente la
stări de lucruri ori persoane uşor de identificat. Dar aceasta este
doar impresia lăsată de colajul general, pentru că, aşa cum atrage
atenţia autorul, în Precizările care preced
romanul, orice legătură cu o realitate cunoscută va fi respinsă cu
indignare şi dispreţ. Prin urmare, povestea amestecă o serie de
realităţi, care, ca şi titlul însuşi, sunt doar similare cu imagini
binecunoscute, precum impostura ori corupţia.
Dar nu subtilităţile ori metaforele susţin romanul, ci marea poftă de
povestitor a autorului, care găseşte mijloace strălucite pentru o
poveste nespectaculoasă.
Doina
Ruşti
Calitatea indiscutabilă a prozatorului Horia Gârbea e
mobilitatea inteligenţei cu care-şi administrează umorul. Iar aceasta,
el nefiind decât accidental un umorist. Scoase din paginile cărţii (şi
din marginile stilului), fragmentele pline de haz nu pot funcţiona ca
anecdote. Iar a le pastra şi a le reproduce verbatim din memorie se
arată la fel de incomod, din pricina aceloraşi restricţii de stil. Mai
apropiat, din acest punct de vedere, de Al. O. Teodoreanu cel din Hronicul
măscăriciului Vălătuc decât de I. L. Caragiale, Gârbea nu
poate pătrunde în permisivul folclor umoristic. Iată de ce orice
încercare de repovestire a cărţilor lui cedează, fără cale de întors,
locul citatului. De obicei, suficient de amplu.
Cosmin
Ciotloş
E o satiră a micului univers al oamenilor de teatru, un
teritoriu, o ştiu până şi profani ca mine, pe cât de mic, pe atât de
bântuit de furtunile vanităţilor personale. Este povestea montării unei
piese-colaj din dramele shakespeariene numite Crime la Elsinore,
la un teatru din binecuvântata urbe Călăraşi (alintat, de cunoscători,
cu rima Călăraşi/Mai mult praf decât oraş, de bună seamă pentru
nesfârşitele furtuni sahariene dezlănţuite des pe uliţele... pardon,
bulevardele localităţii). Demiurgul montării cu pricina este maestrul
Ivan Cosma („celest regizor şi director de peşteră culturală”).
Termenul de „maestru” poate să ne ducă cu gândul şi la ilf-petrovianul
Ostap Bender, el însuşi maestru al marilor combinaţii (să nu uităm că
în Douăsprezece scaune Bender ocupă vremelnic
postul de pictor de decoruri al unei trupe de teatru). Cosma se dă de
ceasul morţii să pună în scenă la teatrul de pe malul Borcei
struţo-cămila în chestiune pentru a rupe gura târgului, recte a
Bucureştilor şi, implicit, a întregii ţărişoare. E secondat de camarazi
de arme pe măsură: actorul Iacint Manoil („Era ştiut că Iacint Manoil
are succes la femei. Era atât de urât, că le impresiona. Şi atât de
direct în prostia lui, că părea sincer") sau maestrul coregraf Sasu
(„Sasu avea marele avantaj că nu-şi dorea niciun fel de glorie. Mult
mai pragmatic, avea un singur dor: să bea cât mai mult whisky,
amestecat cu Martini alb.”) .
(…)
Autorul, care nu ezită să folosească tot soiul de regionalisme, multe
din ele zemoase şi muşcătoare (drugăleaţă, limboată, a ghilosi,
fofelniţă, târtoşă etc.) ne face surpriza de a ataşa, la sfârşitul
cărţii, un glosar în care aceste cuvinte sunt explicate. Nu m-ar mira
ca unora procedeul glosării să le apară rebarbativ. Dacă ţinem însă
seamă de faptul că Gârbea e înainte de toate un clasic (satira e o
formă clasică!), tehnica nu ne mai surprinde într-atât – autorul, după
ce a stigmatizat vicii şi a caricaturizat indivizi, face şi lucrare
pedagogică cu cititorul.
Micawber
Scriitor
de forţă, Horia Gârbea este el însuşi autorul a douăsprezece piese de
teatru jucate în ţară şi pe mari scene din Franţa sau Anglia. De unde
provine poate şi perspectiva sa caustică la adresa teatrului, conjugată
cu disponibilitatea spre ludic. Fermecător stilist cu înclinaţii spre
intertextualism, autorul apelează într-un mod fericit la „citate” din
I. L. şi Mateiu Caragiale, din Creangă şi din alţi clasici : procedeu
care sporeşte savoarea unei cărţi-eveniment.
Artline.ro
Pentru a cumpăra acest roman,
apăsaţi aici.
Pentru a cumpăra cartea în diverse formate pentru
eBook-reader-e, megeţi la elefant.ro;
apăsaţi aici.
Crime la Elsinore. Fragmente din roman
Fragmentul 1:
La Rolcarton viaţa era un vis. Culoarul lung, podeaua de
ciment zgrumţuroasă. Oamenii, mai cu treabă, mai cu ziarele. Birouri
mari, multe. Ferestre înalte, de hală industrială. Puteai să stai
singur în biroul tău în pielea goală să nu te vadă nimeni. N-avea Ţucu
tehnică individuală s-o ţină în defensivă pe calculatoreasă cît timp
aveau ei în faţă. Teoretic.
Dar ceasul rău te-ajunge şi-n somn. Opt sute nouăzeci şi trei de zile
nu mai trecuse Iacint pe la serviciul nevestii-si. N-avea de ce. Plus
că duhoarea de carton dat cu clei şi lac îi făcea greaţă. Acum, neavînd
repetiţii la Călăraşi, n-avînd cu cine bea o bere, ori tot mînat de
primăvară, uite că venise. Cînd smucise uşa, de fier şi ea, a biroului,
nu înţelesese cine erau cele două mogîldeţe opintite în picioare
într-un colţ de încăpere. Nici nu pricepuse ce fac. Întîi că el eram
cam contre-jour. Apoi n-avea imaginaţie să asocieze serviciul
contabilităţii cu numerele.
Pentru oameni cu inteligenţa normală totul mai putea fi încă salvat.
Unde pui însă fîstîceala bîzdovecii care nu mai păcătuise niciodată?
Plus ghinionul feroce care-l propulsase pe Ţucu în fruntea autorilor de
autogoluri din toate seriile. Îşi băgase mingea în proprie poartă şi
din corner, şi din acţiune, şi cu capul şi cu cotul. Aşa şi-acum.
Adulterina scoase pe gură singurele cuvinte ce nu trebuiau emise:
– Soţul meu!
Să fi spus „Arde casa”, „Cruce-n sîn” sau măcar un neutru „Bună ziua”,
tot n-ar fi fost nimic. Aşa însă, apărătorul sărise ca ars, trăgînd de
nădragi, se repezise la Iacint, care tot nu pricepuse decît pe
jumătate, şi-l întrebase cu absurditate conform poziţiei lui în
clasament:
– Şi ce vrei, bă?!
Histrionul nu ştiu ce să spună că ar vrea. Ar fi răspuns tot o
tîmpenie, mai probabil nici n-ar fi răspuns. Dar Ţucu, avînd mintea
rătăcită, plusase tot el demonstrînd, pentru prima dată în carieră, un
joc de cap remarcabil. Creştetul lui sparse dantura altfel impecabilă a
încornoratului.
De-aici începură pentru toţi necazurile: poliţie, medici legişti,
dentişti, procuratură, divorţ, tribunale, suspendări de spectacole,
anchete, sancţiuni, denunţuri.
Pentru singura lui lovitură de cap reuşită, Ţucu fu, paradoxal, exclus
pe veci din sportul rege, iar echipa, care nu avea nici o vină,
desfiinţată degrabă. Iacint îşi puse repede dinţii, dar ceva nu se mai
potrivi exact. Cu toate piliturile ulterioare, vorbirea scenică îi
rămase puţin sîsîită şi peltică, întristîndu-l pentru totdeauna.
La Rolcarton oamenii au putut citi în ziar, pentru prima dată, o
întîmplare zguduitoare azvîrlită de destin în curtea lor pavată cu dale
de ciment. Pentru prima dată se uitau de-a lungul şinelor ruginite şi
se întrebau în gînd dacă ele nu duc oare spre ceva.
Pentru a cumpăra acest roman, apăsaţi aici.
Fragmentul 2:
Cînd în patria eliberată se deschideau primele buticuri,
directorul absolut împînzise deja mapamondul cu prezentarea uriaşelor
lui montări. Teatrele lumii şi secretariatele festivalurilor nu mai
aveau hîrtie în faxuri. O consumau cu mesajele triumfale azvîrlite de
la Călăraşi.
De fapt, fireşte, Ivan Cosma stătea la Bucureşti şi, din propriul său
apartament, băga pe gîtul faxului luat pe bani călărăşeni, de email nu
se pomenea încă, poze şi programe în limbi străine stăpînite
aproximativ. De la ajutoare, se căpătuise cu o ladă de casete pe care
întocmise cîte un montaj de zece minute alese cu meşteşug din cele două
ore lungi cît dura reprezentaţia. Ele porniseră spre Japonia ca şi spre
Brazilia, către Africa de Sud şi Suedia, fără deosebire.
Greu a fost pînă la primul turneu. După aia... Impresarii lenevoşi,
cînd venea vorba despre Estul European, nu mai aveau de ce să caute
alte încropeli. Mergeau pe mîna lui Cosma care le vindea, altfel cu
strălucită abilitate, Cîntarea României deghizată în Shakespeare,
Euripide şi Racine. Cîntare pe care ei, neştiind-o dinainte, n-o puteau
recunoaşte.
Cînd emisarii gazdelor se iveau în peisajul mioritc, unde erau
insistent invitaţi, Cosma nu se uita la bani. Banii prefecturii şi-ai
primăriei, uimite să vadă teatrologi negri şi galbeni pe Borcea. Îi
omenea, îi ghiftuia cu peşte de Dunăre şi vin de Ostrov, îi plimba şi-i
ameţea cu răsuciturile lui de rîmă în călduri. Cum vorbea toate limbile
fără să aibă în vreuna un vocabular mai mare de 300 de cuvinte,
preopinenţii, oricum luaţi în freză de ceasla, nu pricepeau mare lucru
şi nici nu se prindeau că e tîmpit.
Punctul forte al directorului erau actriţele trupei. Erau rele de muscă
şi moarte după bambilici sexual cu străinii. Le alesese cu grijă.
Ziceai că erau dopate cu cantaridă second hand. Şi-apoi ştiau că
distibuirea în echipa mare, cea care avea să îşi desfete auzul cu
susurul Senei şi bătăiele Big Ben-ului, depindea de zelul extra-scenic.
Cînd selecţionerele erau de parte femeiască, şi erau, mai ales babete,
şeful arunca în luptă trupele în nădragi în frunte cu Iacint Manoil. Nu
erau iertaţi de corvoadă nici maşiniştii, dacă arătau bine.
– Rupe-o pe hoaşcă! suna indicaţia regizorală.
Băieţii ce să facă? Le plîngea sufletul după soarele Spaniei şi diurna
aferentă. Luau scorpiile şi le dădeau cu osul la pipi de i-ar fi
invidiat şi străbunul de pe soclu.
O franţuzoaică tîrtoşoasă venise pentru trei zile şi stătuse două
săptămîni. Îl uscase pe Cosma cu telefoanele internaţionale în care îşi
minţea şefii că mai are de dus tratative. Era vară, o cărau seara
băieţii cu barca peste Borcea şi-o tolăneau prin zăvoaie de învăţase
franţuzoaica toate constelaţiile de pe cerul dunărean.
Era, de alminteri o altă strategie a magnificului: să-i ţină pe
trimişii străinezi în Călăraşi ca să nu-i agaţe alţi directori sau
regizori, amatori de plimbări transoceanice. De acolo, cînd le venea
timpul de plecare, îi scuipa direct la aeroport şi ăia rămîneau cu
impresia că au nimerit în capitala culturală a ţării lui Dracula.
Pentru cei mai hîrşiţi, avea minciuni rafinate: la Bucureşti nu era
recomandabil să meargă, sînt mineriade tot la două zile şi străinii iau
bîte în meclă; în Ardeal sînt lupte interetnice - poţi cădea în
ambuscade, în Moldova te taie rakeţii. Singura oază de pace era urbea
de adopţiune a lui Cosma. Cîte unul auzise de Iassy sau de Cluhul, Cluj
va să zică. Ce teatre sînt? Dar la Temeşvar unde pornise zavera? E
acolo teatru?
– Nu ştiu ce mai e acum, cu revoluţia. Erau nişte trupe, o să mă
interesez.
Oaspetele, a doua zi, ori uita, ori se trecea cu şpriţul.
La plecare, pe Otopeni, fiecare om ce gustase ospitalitatea călărăşeană
se simţea cam jenat de faptele la care se dedase acolo, la marginea
civilizaţiei. Toţi, persoane cu bun simţ, încercaseră să facă oricum
ceva pentru trupa de tineri talentaţi. Măcar pentru a revedea fătucele
pe care le cîntăriseră pe mătărîngă.
Cosma nu era nici el nerecunoscător. Cînd trimitea TIR-ul cu decorul
spre zările europene, strecura în bagaj, pentru susţinătorii lui
externi, cristaluri fine şi covoare, luate moca sau aproape, în
virtutea întinselor lui relaţii. Ba chiar, cînd era cazul, cîte un
obiect de artă. Mai ales icoane pe lemn afumat, autentice sau
pe-aproape de autenticitate. Cine să scotocească bagajele unui sărman
teatru, cînd peste graniţe ploua cu tablouri de preţ şi argintărie
mănăstirească?
Aşa se făcuse că trupa lui Cosma cutreierase lumea. Era de fapt o trupă
de mercenari eclectici, ca în războaiele medievale. Actori, actriţe,
maşinişti luaţi de pe unde se nimerea, că în Călăraşi nu erau nici de
sămînţă. Toţi pontau în teatrul Străbunului Dromichetes pe o leafă de
nimic pe care tartorul nu se sfia s-o dijmuiască în caz de cheltuieli
neprevăzute. Dar ei ştiau că răsplata lor va fi în ceruri, cînd avionul
îi va purta prin ele spre destinaţii visate.
La actorii şi mînuitorii trebuincioşi şi semi-trebuincioşi se adăugau,
la nevoie, teatrologi în chip de băgători de seamă şi, legaţi în
spatele căruţei, cronicarii care dăltuiau în hîrtie nemurirea lui
Cosma. Erau plimbaţi şi hrăniţi, ca Baiazid în cuşca lui Gingis-Han.
Deprinşi din comunism cu o slugărnicie fripturistică absolută, nu le
venea greu să relateze turneul într-o zeamă grasă de epitete. După ce
scriseseră în odioasa vreme şi pentru o pizza şi-o bere, acum salivau
de recunoştinţă. Uneori se întreceau prea tare cu firea şi, cînd simţea
că ar fi putut stîrni excesiv invidia confraţilor, Cosma trebuie să-i
mai plesnească pentru a-i linişti.
Nu lipseau din armada cosmică, a cărei deplasare îi costa bani grei pe
cei ce se înfruptaseră din proverbiala ospeţie sudică, de fapt nu pe ei
ci instituţiile lor, nu lipseau deci cîţiva politruci de la judeţ. Fie
vreun viceprimar, vreun subprefect, fie amanta sau chiar nevasta
aceluia, erau înghesuiţi pe lista de plecare. Pentru justificare, dar
şi pentru gîdilăciunea orgoliului, li se dădea şi un cîrnăcior de
figuraţie.
Cu asta, patronul era s-o feştelească. Luase o trupeşă soţie de
consilier-şef şi-o ameţise, în vederea captării soţului, cu un rol mai
însemnat. Anume, după ce făcea parte din trupa coregrafiată de Sasu,
damicela avea un moment singular. În bezna scenei goale, urmărită de un
spot albăstrui, ieşea numai în chiloţii întinşi pe curul lat ca Champs
Elysées, cu ţîţele goale, şi vîntura un steag de luptă îmbărbătînd
oştirea, precum Ana Ipătescu. Imaginea fusese ciupită de Sasu dintr-un
tablou vivant, de pe vremea cînd înscena coregrafii partinice. Doar că
pe-atunci protagoniştii trebuiau să se poarte îmbrăcaţi.
Aşadar, într-un punct de cumpănă al reprezentaţiei, madam consilier
urma să se avînte, mai mult nudă, şi să fîlfîie drapelul, care nu mai
era roşu, ci mov închis. Ba rostea şi o replică. De fapt un chiot
pătrunzător şi modulat. Cosma se prinsese că limba română este una de
circulaţie restrînsă şi prefera onomatopeele. După cîteva repetiţii,
protagonista ad-hoc îl convinsese pe directorul de scenă ca, măcar la
premiera la care consortul va fi de faţă, să i se pună pe lăptării
nişte capace metalice aurii, ca nişte elemente de armură, menajînd
decenţa provincială.
Dar în turneu, la Rio, actriţa improvizată renunţase fără nici o
remuşcare la tinichele. Ar fi apărut şi cum o făcuse mă-sa. Făptura şi
răcnetul ei plăcuseră atît de mult unui spectator tuciuriu, încît acela
îi trimisese flori la cabină şi o poftise la o plimbare cu iahtul. Os
conştiincios, femeia îşi ţinuse toate spectacolele, primind după
fiecare cîte un bucheţoi de orhidee dar, la finele turneului, nu se mai
întoarse în ţara natală, înapoi la consilierul ei.
Fiert de supărare, cu bale de frică la colţul gurii, Cosma trebui să
dea piept cu mînia soţului abandonat. Îl luase ca de obicei pe Iacint
cu el la trista întîlnire, dar cornutul părea în stare să-i măture pe
amîndoi. Noroc că se apropiau alegerile şi un vot norocos îl scăpase pe
director de represalii oficiale. Totuşi, vreun an de zile, evită să
iasă singur seara din clădirea monumentală a teatrului. Ultragiatul îl
putea pîndi în umbra bustului istoric ca să-i facă de petrecanie.
Pentru a cumpăra acest roman, apăsaţi aici.
Pentru a cumpăra cartea în diverse formate pentru
eBook-reader-e, megeţi la elefant.ro;
apăsaţi aici.
Fragmentul 3:
În Primărie domnea, ca de obicei, o agitaţie furioasă. În
partea unde avea acces publicul răsunau mereu certuri, ameninţări cu
procuratura, ţipete de femei isterice atît dinspre solicitanţi cît mai
ales dinspre gagicile de la ghişee, alese parcă pe sprînceană dintre
cele hărtănite la creier de atacul hormonilor.
Uşile se deschideau violent. Cap de inginer, Camil Deleanu tocmise o
firmă ce instalase la absolut toate uşile din primărie nişte arcuri
amortizoare care făceau imposibilă trîntirea lor. Nu suporta uşi
pocnite pentru că nevastă-sa, cînd îi făcea scene, îşi sublinia
dreptatea cu troznete de uşi. Cum nu putea s-o oprească de la scandal,
educînd-o la bătrîneţe, Camil îşi montase dispozitive de amortizare şi
acasă.
La primărie însă, neputinţa de a se răcori trîntind uşile sporea nervii
angajaţilor şi amplifica alte manifestări zoologice. O funcţionară de
la serviciul de mediu, nemaiavînd vorbe, scuipase o babă
reclamagioaică. Trebui dată afară, baba reclamase ofensa pînă la
primul-ministru, şi cum avea trei copii şi nici un bărbat, fu
reangajată pe post de femeie de serviciu. După două zile în noua
funcţie, sclipirile de satisfacţie din ochii fostelor colege o făcuseră
să se spînzure acasă cu cablul de la telefon. Bine că nu în primărie,
ziseseră toţi, mai sînt şi femei cu bun-simţ!
Camil aduse altă firmă care montase nişte panouri de plexiglas. Ele
separau clenţii de funcţionari avînd găurele savant croite în dreptul
gurii. Puteau să zbiere unii la alţii, dar nu să se scuipe. Rămînea în
partea de jos un spaţiu mic pentru băgarea dosarelor şi a şpăgii.
Partea proastă era că freamătul delirant de jos, la la ghişee, se
transmitea pe căile biocurenţilor sus, în birouri unde omul de rînd nu
putea să calce. Acolo nu se putuseră instala arcuri la toate uşile,
nici plăci de protecţie. Birourile erau mari, dar populate bine, că
fiecare avea rude ce trebuiau căpătuite cu cîte un post de referent sau
alt gen de băgător de seamă. Majoritatea funcţionarilor erau din speţa
Evei şi, cum izonirea din rai se produsese demult, atmosfera era de
iad.
Căldura la fel. Şefele mai bătrîne erau retrograde, respingeau pornirea
aerului condiţionat, ţipau că e curent şi răcesc la ovare. Cele tinere
ziceau mersi, că puteau să se plimbe despuiate, sub pretext de căldură,
prin birourile şefilor. De Mărţişor, Camil, ironic, găsise la un
magazin de gablonzuri nişte foi de viţă lucrate din tinichea şi dăruise
cîte una, cu şnurul tradiţional, paţachinelor din subordinea sa. Chiar
şi secretarei sale veşnic alarmate, care însă se îmbrăca prea gros şi
transpira ca o mangustă în călduri. Prea cocoloşită, răcea mereu.
În biroul lui Camil era o temperatură plăcută, menţinută vara cu
aparatul de climatizare şi iarna prin ventilatoare care expulzau aerul
înfierbîntat de radiatoare. Cînd trebuia să intre din biroul ei în cel
al şefului, secretara îşi punea o vestă de blană ca o bundiţă. Acesta
îşi făcea cruce, dar o lăsa în ale ei. Cînd se sătura să aibă la uşă o
fabrică de muci, îi dădea învoire să stea acasă de unde nenorocita
revenea şi mai bolnavă.
Pentru a cumpăra acest roman, apăsaţi aici.
Pentru a cumpăra cartea în diverse formate pentru
eBook-reader-e, megeţi la elefant.ro;
apăsaţi aici.
Crime la Elsinore. Cumpăraţi acum!
A cumpăra o carte electronică publicată online de eLiteratura înseamnă a cumpăra o cheie de activare, care vă permite să deschideţi un exemplar al cărţii pe un calculator. Dacă vreţi să deschideţi cartea pe un alt calculator cu aceeaşi cheie de activare, mai întâi veţi dezactiva eCartea de pe primul calculator.
Pentru a cumpăra cheia de activare, puteţi să folosiţi fie un card de debit sau de credit, fie contul dumneavoastră PayPal. Dacă nu doriţi să plătiţi online, puteţi să plătiţi prin bancă sau în numerar. În funcţie de modalitatea de plată aleasă, apăsaţi pe una dintre imaginile de mai jos:
|
După efectuarea plăţii, primiţi cheia de activare şi instrucţiunile privind folosirea acesteia. Dacă efectuaţi plata online, veţi putea citit cartea imediat. Dacă faceţi plata prin bancă sau în numerar, primiţi cheia de activare şi instrucţiunile la câteva ore (între 2 şi 48 de ore) după efectuarea plăţii.
Redăm mai jos paşii de efectuat pentru deschiderea cărţii pe calculatorul dumneavoastră.
1. Descărcaţi pe calculatorul
dumneavoastră cartea electronică Crime la Elsinore.
Roman de Horia
Gârbea apăsând aici.
2. Cartea se prezintă sub forma unui fişier arhivat. Dezarhivaţi-l cu o
aplicaţie corespunzătoare. Dacă nu aveţi niciuna instalată pe
calculator, descărcaţi 7-zip
de aici.
3. Prin dezarhivare, obţineţi un fişier executabil (cu extensia .EXE).
Dublu click pe el. Pentru a se putea deschide, trebuie să aveţi
instalat pe calculator Adobe
Reader, versiunea cea mai recentă, pe care o obţineţi de aici.
4. Când se deschide fişierul executabil, veţi vedea numai o mostră (o
parte din carte). La pagina 2 a acesteia aveţi instrucţiuni privind
introducerea cheii de activare. După ce introduceţi cheia de activare,
se deschide întreaga carte.
Dacă aveţi nevoie de ajutor pentru deschiderea cărţii după ce aţi cumpărat cheia de activare, contactaţi-ne:
- fie ne trimiteţi un mesaj prin această pagină sau prin această pagină,
- fie ne sunaţi pe Skype la e.Literatura,
- fie ne sunaţi la telefonul ++40722 330 971.
Lectură plăcută!
Pentru a citi fragmente din roman, apăsaţi
aici.
Pentru referinţe critice, apăsaţi aici.
Pentru a cumpăra acest roman, apăsaţi aici sau pe unul dintre
butoanele de mai jos.
Pentru a cumpăra cartea în diverse formate pentru eBook-reader-e, megeţi la elefant.ro; apăsaţi aici.