Călătorie spre punctul de plecare. Roman de Radu Dermer

Romanul  Călătorie spre punctul de plecare, a cărui ediţie digitală a apărut în 2012 la eLiteratura, a fost publicat mai întâi ca şi carte clasică, imprimată pe hârtie, în 2010 la Editura Semne, sub pseudonimul D. Sebastian. Un bildungsroman scurt, dar captivant! ISBN 978-606-8407-85-2 Pagini: 208 Citiţi mai mult.

Pentru a cumpăra această carte, apăsaţi aici. (Cheia de activare pentru această carte digitală costă 7 dolari USA, plătibili şi în lei la cursul valutar din ziua plăţii.)
Pentru a citi fragmente din carte, apăsaţi aici.
Pentru a citi despre această carte, apăsaţi aici.

Călătorie spre punctul de plecare. Despre roman

Romanul Călătorie spre punctul de plecare urmăreşte viaţa şi cariera lui Dan Negrea, cetăţean român emigrat în Franţa şi apoi în Israel. Desfăşurarea evenimentelor, aparent lineară, simplă, culminează cu o dramă existenţială profundă, pe care eroul o trăieşte din plin. În acel moment toate elementele se dau peste cap, intervine un haos de necuprins pe care numai înţelegerea prietenilor şi "plasa de siguranţă" a unei iubiri din tinereţe, a unei dragoste necondiţionate, înzecite de o răbdare supraomenească, îl domină, pregătind reintrarea în normal. 
Acest bildungsroman, deşi relativ scurt, are un impact puternic asupra cititorului, care îl citeşte pe nerăsuflate.

Pentru a cumpăra această carte, apăsaţi aici.

Scriitorul Radu Dermer, împreună cu soţia sa, Irina, în drum spre Cota 1400, Sinaia; 2005

 

Călătorie spre punctul de plecare. Câteva fragmente

Primul fragment:

Dan Negrea făcea cunoştinţă, încetul cu încetul, cu mult visatul Occident. Totul i se părea ireal, nelalocul lui. Multitudinea maşinilor de pe străzi, vitrinele magazinelor, pietonii, felul în care erau îmbrăcaţi, felul în care îşi ţineau capul, privirile oamenilor, totul îl fascina. Pietonii nu duceau cu ei plasele sau pungile ponosite pe care la el în ţară le luau cu ei în fiecare dimineaţă, ca să fie, dacă „se dă ceva“. Şi, probabil la fel şi în alte ţări comuniste. Nu existau cozi decât acolo unde se vindeau bilete la teatru. 

Dan nu îşi putea permite să cumpere aproape nimic. Primea o mică sumă lunară ca refugiat politic, dar, aşa cum făcuse în tinereţea lui, el economisea din aceşti bani şi nu cheltuia decât strictul necesar pentru a nu muri de foame.
Locuia într-o mansardă în arondismentul al XIV-lea, aproape de cartierul chinezesc. Dimineaţa se mulţumea cu o cafea luată în zbor în aşteptarea autobuzului care îl ducea la spitalul Cochin, unde fusese primit ca stagiar. Din când în când îşi permitea câte un croissant, dar foarte rar. La prânz, la cantina spitalului, sfida ritualul meselor îmbelşugate ale francezilor, chiar şi la locurile de muncă şi se mulţumea cu un singur fel pe care îl mânca în grabă pentru a nu fi nevoit să întreţină discuţii interminabile cu colegii, pretextând fel de fel de lucruri care trebuiau terminate urgent. 

Rămânea serile în biblioteca spitalului, unde se punea la punct cu noutăţile din lumea medicală, noutăţi care nu ajunseseră în raiul comunist de unde evadase. Se hotărî să se specializeze în radiologie, fără a şti exact de ce. Era începutul unei perioade în care tehnica medicală luase un avânt enorm din care radiologia avea cel mai mult de câştigat. Viaţa lui socială, în această perioadă, era inexistentă. Începuse să se întrebe dacă toată viaţa lui se va rezuma la muncă, economii şi abstinenţă de la orice alte activităţi extraspitaliceşti, dar nu făcea nimic pentru a găsi un răspuns. Se complăcea în rutina lui, era mulţumit de felul în care avansa în specialitatea pe care şi-o ale­sese şi nimic nu îl putea abate din calea lui. Ţinta pe care şi-o fixase era dobândirea certificatului de medic specialist şi nimic altceva.

Dar, viaţa îşi cere drepturile şi, probabil, nimic nu face excepţie de la această regulă. Dan nu reuşise să se închidă ermetic în bula pe care o crease şi, de la prima încercare exterioară, bula explodă. Se trezi, într-o bună zi, invitat la o serbare de Revelion în cadrul serviciului în care lucra. Toţi colegii şi colegele lui erau prezenţi. Erau şi burlaci, de ambele sexe şi nu a durat mult până ce un cerc de colegi să se formeze în jurul lui. Sihăstria lui era renumită şi serbarea fu un excelent motiv de apropiere, de satisfacere a curiozităţilor şi rezolvării misterului care îl înconjura. Renumita „bulă“ în care se izolase era pe punctul de a exploda.

Hélène Bariot îşi începuse specializarea în serviciul de radiologie, numai câteva luni după Dan. Tatăl ei, profesorul Michel Bariot de la spitalul Salpêtrière din Paris, era unul din marii specialişti europeni în endocrinologie. Ar fi vrut ca fiica lui să-i moştenească atât specialitatea, cât şi departamentul pe care îl conducea, dar ea refuza şi alesese radiologia. Familia Bariot era cunoscută în Paris ca una din familiile cele mai înstărite. Posedau o vilă în regiunea Neully din Paris, în arondismentul XVI, asta în afară de câteva reşedinţe secundare pe coasta de Azur şi la Dauville. Profesorul Izak Bariot avea cinci fraţi şi surori şi îşi împărţea cu ei averile mobile şi imobile. Bătrânul Bariot, tatăl profesorului, emigrase din Polonia în anii ’30 ai secolului trecut şi trăise o viaţă modestă de croitor în regiunea Sentier din Paris, cartierul imigranţilor evrei de pe vremea aceea. Fiecare din copiii lui şi-a croit drumul în viaţa în mod independent, niciunul din ei nu se ruşina de averea făcută cu propriile mâini. Toţi învăţaseră la diverse facultăţi, fiecare întemeiase o familie, iar împreună, o dinastie.

Hélène făcea parte din această dinastie. Ea era caracterizată, printre altele, de o remarcabilă modestie. Poate din cauza asta nu se ruşina să fie atrasă de acest băiat sărac care era Dan Negrea şi nu aştepta o partidă distinsă, pe măsura posibilităţilor financiare ale familiei Bariot.

Dan, la început, fu cam speriat de faptul că Hélène se interesa de el în mod special. Ea nu făcuse din asta un secret, iar Revelionul acela era un prilej pentru ea de-a încerca să-şi impună prezenţa. Dan ştia că, mai devreme sau mai târziu, se va căsători, va întemeia o familie, dar nu imediat. La el tot ce nu era meserie trecea pe al doilea plan. „Mă voi gândi la asta după ce îmi voi lua certificatul de specialist“, spunea el când era întrebat. Faptul că era aşa de singur nu îl îngrijora prea mult. Dan avea timp, nimic nu era mai important decât profesia lui.

În acest context, manevrele de apropiere pe care Hélène le întreprindea îl deranjau puţin. Hélène era o fată frumoasă, aproape tot atât de înaltă ca el, cu ochii negri tăciune şi părul pană de corb. Originea semită se ghicea atât în culoarea mat-închisă a tenului, cât şi în privirea blândă, dar fermă, a ochilor ei negri. Deosebirile de religie nu o preocupau. Îi povestise lui Dan că tatăl ei decisese să se dezică de trecutul lui mozaic, şi asta din cauza suferinţelor pe care le înduraseră evreii în timpul regimului nazist. Asta a fost reacţia lui. Şi-a crescut copiii într-o ignoranţă completă a originilor familiei, deşi, când era întrebat, nu le nega.

Manevrele fetei au dat roade. Apropierea se efectua încet, dar sigur, asta era convingerea ei. Dan începu prin a-i consacra mai multă atenţie. Era dispus să-şi ia, din timpul său preţios consacrat muncii, câteva ore de reflexie. Şi avea la ce să se gândească. Îşi dădea seama de frumuseţea ei, de calităţile pe care începuse să i le cunoască, de faptul că ea era aceea care începuse apropierea de el, deci, numai factori pozitivi. Pe de altă parte, îşi dădea seama perfect de tot ce îi despărţea; făceau parte din două lumi total diferite, între ei era un abis aproape de netrecut: originile, religia, starea materială, aproape totul îi despărţea. Şi totuşi, ea era aceea care, în ciuda posibilităţilor incomensurabile de a-şi găsi o partidă pe măsura ei, îl alesese pe el, un imigrant care îi amintea de bunicul ei din Polonia.

Pentru a cumpăra această carte, apăsaţi aici.

Radu Dermer, soţia şi copiii în vizită la Lyon, în anul 1981

Al doilea fragment:

Dan îşi rezervă două zile pentru a reface cu­noştinţa cu Bucureştiul. Se plimbă pe străzile triste şi prăfuite ale oraşului, încercă să scape din cursele permanente al multiplelor gropi din caldarâm, îşi ridică ochii la faţadele crăpate ale imobilelor, încercă să descopere o insulă de veselie în cenuşiul predominant al capitalei. Nu reuşi. Totul era trist, oamenii pe stradă mergeau cu capul în pământ, fiecare avea în mână câte o sacoşă, doar-doar va găsi ceva la vreo Alimentară sau Aprozar. În acele zile de haos, nu văzu cozile pe care şi le amintea din tine­reţea lui, pentru simplul motiv că toate prăvăliile erau goale.

Aflase de moartea tatălui său din prima zi în care ajunsese la Bucureşti. Un telefon la primăria comunei natale îl lămurise. Tatăl lui murise cu un an în urmă şi nimeni nu-i cunoscuse adresa pentru a fi înştiinţat. Bineînţeles că se simţi vinovat de nepăsare, de neglijenţă. Întrebă de mama sa, dar află că ea declarase că nu voia să-l mai vadă. Decise să-şi mai prelungească şederea cu o zi pentru a se duce la mormântul tatălui şi pentru a încerca să se împace cu mama lui.

Prima sarcină pe care şi-o impusese fu mai uşoară. Găsi mormântul, în faţa căruia se reculese câteva minute, după care luă drumul gospodăriei familiale. Tablourile din copilărie îi reveneau acum, dar fără regrete şi fără melancolie. Trecuse prea mult timp, făcea parte din cu totul altă lume şi totul nu era decât o amintire vagă care nu îl mai impresiona. Se detaşase complet de această lume străină şi nimic, nici chiar reproşurile pe care şi le făcea, nu puteau să schimbe realitatea.

Probabil că cineva, în interiorul casei, îl văzuse venind. Încă înainte de a deschide portiţa de intrare, văzu în pragul casei o femeie în vârstă cu capul îmbrobodit cu o basma colorată. O recunoscu, totuşi, pe mama lui şi atunci, pentru prima oară, simţi lacrimile pe obraji.

– Sărut mâna mamă, spuse el începând să urce cele câteva trepte de la intrare. Eu îs, Dan, fiul dumitale.

– De mult nu mai am fiu cu numele ăsta, răspunse bătrâna şi se întoarse cu spatele, pregătindu-se să intre în casă. Aşa şi făcu, dar lăsă uşa larg deschisă, dându-i posibilitatea să aleagă între a intra sau a pleca. Ea, ceea ce avusese de spus, spusese.

Dan intră totuşi într-o cameră întunecată, unde erau câteva scaune vechi de paie. Femeia se aşeză într-unul din ele, culese de pe jos un ghem de lână din care începu să tricoteze, parcă uitând de el.

– Am venit să-mi cer iertare, mamă, eram departe şi nu aveam cum să vorbesc cu voi. M-am gândit că scrisorile primite de la mine vă pot face rău, doar eram fugit din ţară.

– Iertare să-i ceri lui taică-tău, acolo unde este el şi unde a ajuns din cauza ta. Mergi sănătos, întoarce-te în lumea ta, aici nu mai ai ce căuta.

Aşa s-a încheiat vizita lui la casa părintească, aşa s-a încheiat încă un capitol din viaţa lui Dan Negrea.

Pentru a cumpăra această carte, apăsaţi aici.

Al treilea fragment:

Fu întrebat de câteva ori de copiii săi de ce nu se gândeşte la o vizită, cât de scurtă, la Lyon. Nu găsi un răspuns adecvat. Aici, la Bucureşti, era exilul lui, aşa obişnuia, în ultimul timp, să spună. În glumă, colegii lui vorbeau de „exil de aur“. El zâmbea, dar zâmbetul lui aducea mai mult a tristeţe.

Alexandra continua să-i telefoneze din când în când. Nu îndrăznea încă să-l invite la ea acasă, aşa cum nici lui nu-i trecu prin minte să o invite în apartamentul lui. Era mulţumită cu întâlniri sporadice la câte o cafenea sau, foarte rar, la câte un restaurant. Discutau în special despre probleme profesionale; ea îi cerea din când în când părerea despre anumite cazuri.

În cercul ei de colegi de la Spitalul Universitar, unde lucra, Alexandra vorbea de el numai la superlativ. Unii dintre colegi o îndemnau să-l aducă în serviciul lor pentru o serie de conferinţe. Ea pretinse că numai şeful serviciului îl putea invita în mod oficial, dar se îndoia ca el să primească invitaţia.

– Sunt un muncitor de rând, spunea el când cineva încerca să-i laude munca. Eu lucrez cu un aparat oarecare, aşa cum un altul lucrează cu un strung. Dacă mă deosebesc de alţii prin ceva, este numai prin psihic. Am un psihic bolnav. Fără să fiu nebun, psihicul meu este deranjat. De aceea nu încurajez pe nimeni să se apropie sufleteşte de mine.

Alexandra nu se dădea bătută şi Dan îşi dădea seama de asta. Îşi promisese odată să lămurească cu ea acest punct şi să-i explice că viaţa lui sentimentală s-a terminat demult, odată cu dispariţia Mariei. Că nu-şi va căuta niciodată alinarea în compania unei alte femei, că aşa ceva nu mai există pentru el.

Ocazia i se oferi într-un sfârşit de săptămână când îşi programase o ieşire la Poiana Braşov. Alexandra se oferi să-l însoţească, adăugând imediat că la hotel vor locui în camere separate, să nu-i fie teamă că ar vrea să se insinueze în viaţa lui. Dan o privi îndelung, aşa cum nu o privise demult, parcă atunci ar fi cunoscut-o:

– Draga mea prietenă, începu el, mi-am pregătit pentru tine un discurs în care să-ţi mulţumesc pentru tot ce faci şi ce încerci să faci pentru mine. Sunt un om terminat, care s-a refugiat în ţara lui de origine, din care a fugit odată. Am încercat de luni de zile să uit şi nu am fost în stare. Am crezut că, fiind departe de oraşul în care mi-am cunoscut fericirea, îmi va fi mai uşor să uit. Dar nu am reuşit. Să plec acum cu tine, indiferent în ce condiţii, ar reprezenta o trădare. Nu sunt dispus (şi te rog să nu o iei în nume de rău) să o fac şi doresc din tot sufletul să mă înţelegi.

Alexandra părea înfuriată. I se uită în ochi şi spuse:

– Îmi pare rău de ceea ce am să-ţi spun, dar îmi asum responsabilitatea. Ştiu că risc să pierd pe cel mai bun prieten pe care l-am avut. Ascultă-mă bine şi, te rog, nu mă întrerupe; tu eşti bolnav, tu VREI să fii bolnav, tu vrei să nu uiţi, te complaci în ceastă postură de victimă, te rupi de tot ce este în jurul tău. Ai întâlnit aici oameni care nu cereau decât să-ţi fie prieteni, oameni care au vrut să te ajute să uiţi, oameni care te-au compătimit, dar au sperat să te apropii de ei, să-i consideri şi tu prieteni. Nu ai să găseşti nicăieri în lume oameni din ăştia. Aici prietenia este un lucru de valoare, la care nu se renunţă uşor, un lucru pe care trebuie să-l meriţi. Şi ei au considerat că tu îl meriţi. Dacă tu i-ai refuzat, ai crezut că aşa trebuie să faci şi este treaba ta. Dar să nu te aştepţi că ei să insiste prea mult. Aşa cum nici dragostea nu se face cu sila, aşa nici prietenia nu se poate impune cuiva care nu o vrea. S-a găsit un singur om care să-ţi spună lucrurile astea, cu riscul de a te pierde. Acel om sunt eu, Alexandra de care, pe vremuri ţi-ai bătut joc, căreia i-ai refuzat şi atunci prietenia. Dar ea a uitat, pentru că te consideră încă un prieten, ceea ce nu meriţi, ţi-o spun cu toată sinceritatea. Nu meriţi ca atâţia oameni să fugă după tine şi asta numai pentru a te ajuta să uiţi. Ştiu că ai fost fericit, nimeni nu o contestă. Ai venit aici să te izolezi. Ai greşit. Pentru a te izola, trebuia să te duci la mânăstire, să te călugăreşti, nu să trăieşti între oameni. Acum şi cu asta închei, trebuia să alegi între două vieţi: aceea de călugăr sau aceea de om liber care trăieşte în sânul unei societăţi faţă de care are anumite obligaţii. Alegerea trebuie să o faci urgent, altfel ajungi la azil. Sau poate că asta vrei? Toată lumea îţi respectă durerea, dar nu încăpăţânarea de-a continua să o porţi la nesfârşit şi să o arăţi întregii lumi. Lumea este sătulă de durere, fiecare a trecut prin ea, nu eşti primul care să fi pierdut o fiinţă iubită. Dar fiecare a continuat să trăiască şi dacă nu pentru el, cel puţin pentru ceilalţi, toţi ceilalţi, inclusiv copiii tăi, care te aşteaptă.

Alexandra se ridică de pe scaunul pe care era aşezată şi adăugă:

– Te las să te gândeşti. Du-te la Poiana Braşov, plângi de unul singur, eu, chiar dacă mă rogi, nu vin cu tine în niciun fel de condiţii. Când ai să vrei să-mi dai un răspuns la tot ce ţi-am spus acum, în speranţa că ai să mai vorbeşti cu mine, fă-mi un semn. Eu sunt ca un câine credincios, când mă chemi, vin.

Pentru a cumpăra această carte, apăsaţi aici.

Călătorie spre punctul de plecare. Roman. Cumpăraţi acum!

A cumpăra o carte electronică publicată online de eLiteratura înseamnă a cumpăra cheia de activare, care vă permite să deschideţi un exemplar al cărţii pe un calculator. Dacă vreţi să deschideţi cartea pe un alt calculator cu aceeaşi cheie de activare, mai întâi veţi dezactiva eCartea de pe primul calculator.

Cheia de activare pentru această carte digitală costă 7 dolari USA, plătibili şi în lei la cursul valutar din ziua plăţii.

Pentru a cumpăra cheia de activare, puteţi să folosiţi fie un card de debit sau de credit, fie contul dumneavoastră PayPal. Dacă nu doriţi să plătiţi online, puteţi să plătiţi prin bancă sau în numerar. În funcţie de modalitatea de plată aleasă, apăsaţi pe una dintre imaginile de mai jos:

Dacă nu aveţi cont PayPal şi doriţi să vă faceţi, apăsaţi aici.

După efectuarea plăţii, primiţi cheia de activare şi instrucţiunile privind folosirea acesteia. Dacă efectuaţi plata online, veţi putea citit cartea imediat. Dacă faceţi plata prin bancă sau în numerar, primiţi cheia de activare şi instrucţiunile la câteva ore (între 2 şi 48 de ore) după efectuarea plăţii.

Redăm mai jos paşii de efectuat pentru deschiderea cărţii pe calculatorul dumneavoastră.

1. Descărcaţi pe calculatorul dumneavoastră cartea electronică Călătorie spre punctul de plecare. Roman de Radu Dermer, apăsând aici.
2. Cartea se prezintă sub forma unui fişier arhivat. Dezarhivaţi-l cu o aplicaţie corespunzătoare. Dacă nu aveţi niciuna instalată pe calculator, descărcaţi 7-zip de aici.
3. Prin dezarhivare, obţineţi un fişier executabil (cu extensia .EXE). Dublu click pe el. Pentru a se putea deschide, trebuie să aveţi instalat pe calculator Adobe Reader, versiunea cea mai recentă, pe care o obţineţi de aici.
4. Când se deschide fişierul executabil, veţi vedea numai o mostră (o parte din carte). La pagina 2 a acesteia aveţi instrucţiuni privind introducerea cheii de activare. După ce introduceţi cheia de activare, se deschide întreaga carte.

Dacă aveţi nevoie de ajutor pentru deschiderea cărţii după ce aţi cumpărat cheia de activare, contactaţi-ne:

• fie ne trimiteţi un mesaj prin această pagină sau prin această pagină,
• fie ne sunaţi pe Skype la e.Literatura,
• fie ne sunaţi la telefonul ++40722 330 971.
  

Lectură plăcută!

Pentru a citi fragmente din această carte, apăsaţi aici.
Pentru a citi despre acest roman, apăsaţi aici.
Pentru a cumpăra această carte, apăsaţi aici sau pe unul dintre butoanele de mai jos:

Dacă nu aveţi cont de PayPal şi doriţi să vă faceţi, apăsaţi aici.
Cheia de activare pentru această carte digitală costă 7 dolari USA, plătibili şi în lei la cursul valutar din ziua plăţii.

Cumpăraţi toate cărţile lui Radu Dermer şi nu veţi regreta. Folosiţi tabelul de mai jos:

În căutarea tinereţii sau Când paralelele se întâlnesc Nuvele şi schiţe Editura eLiteratura ISBN 978-606-8407-84-5 Pagini: 199 Preţul: USA $ 7, plătibili şi în lei	Călătorie spre punctul de plecare Roman Editura eLiteratura ISBN 978-606-8407-85-2 Pagini: 205 Preţul: USA $ 7, plătibili şi în lei	Viaţa ca o încercare Nuvele şi schiţe Editura eLiteratura ISBN 978-606-8407-86-9 Pagini: 294 Preţul: USA $ 7, plătibili şi în lei