Apă neagră. Roman de Nicolae Stan

Apărută mai întâi la Editura Nemira, în anul 1999, binecunoscuta capodoperă literară contemporană Apă neagră poate fi acum obţinută în ediţie electronică. Pe coperta IV a ediţiei pe hârtie se arată: "Sub pretextul dispariţiei succesive a unor figuri reunite într-o fotografie, misterios bifate de o mână invizibilă, autorul construieşte un fel de Macondo românesc, mai puţin aleatoriu decât acela «magic» al lui Márquez şi mai apropiat de sensul parabolic al unor topoi din romanele lui Llosa." Citeşte mai mult.

"O vagă aşezare rurală românească, cu rezonanţă arhetipale, îi înlesneşte astfel recapitularea pe scurt şi într-un registru ironic a istoriei noastre dominate, pare-se, de curgerea nestăvilită a apei, cu alte cuvinte, de o fundamentală neaşezare. Asemenea succinte recapitulări se petrec îndeobşte la finele unui ciclu, înaintea resorbţiei sale şi a ivirii unui nou început. Ca atare, ne contemplăm în acest roman prin transparenţa unei apocalipse blânde, dar implacabile."

Apă neagră a fost descrisă de critica contemporană drept o cronică a satului românesc de câmpie. Ea este însă mult mai mult decât atât, întrucât satul de sub lupa romancierului este de fapt o sinecdocă folosită pentru a portretiza istoria unei ţări întregi - a României, desigur -, supuse furiei unei ape tulburi, negre...

Un alt roman semnat de Nicolae Stan apărut la eLiteratura este Evelyn. Pentru mai mult amănunte, apăsaţi aici.

Apă neagră a apărut la eLiteratura în 2012.
Pagini: 291
ISBN 978-606-93023-0-9
Preţul: 5 dolari USA sau echivalentul în lei.

Pentru a cumpăra acest roman, apăsaţi aici.
Pentru a citi fragmente din roman, apăsaţi aici.
Pentru referinţe critice, apăsaţi aici.

Apă neagră. Referinţe critice

CONSTANTIN ŢOIU – "Nicolae Stan, al treilea din dinastia recentă a Câmpiei, după Velea şi Preda."

CRISPEDIA.RO – Naraţiunea [Apă neagră], care proiectează epic viaţa unei comunităţi rurale din Bărăgan, pe fundalul ultimilor 50 de ani, poartă însemne ale postmodernismului: neaşteptate schimbări de perspectivă, întretăierea planurilor temporale, amalgamarea stilurilor – ştiinţific (propriu studiului socioantropologic), ironic (practicat de preşedintele comisiei culturale), cronicăresc fabulos, cu accente biblice, oral (specific lumii rurale evocate).

DAN-SILVIU BOERESCU – Cartea lui Nicolae Stan este una din puţinele încercări reuşite de roman total în proza autohtonă. Distribuirea registrelor funcţionale se face cu o dexteritate diabolică şi ar putea duce la ideea unei conspiraţii (a vocilor în roman), îndreptată împotriva logicii curente a prozei. Apă neagră este o carte de mare şi etimologic distructivă fluiditate. (Cuvântul, ian. 2000)

GEO VASILE – Nicolae Stan povesteşte limpede, mereu interesant, autentic, creează climate psihologice tensionate, conturează comportamente verosimile, pasionale, deznădăjduite sau odioase. (România literară, oct. 2000)

ION ROȘIORU – Nicolae Stan are un simţ acut al devnirii istorice şi puterea lui de a evoca se manifestă din plin, prin faţa cititorului evoluând spiritul timpurilor revoltate cu întreg pulsul lor. (Tomis, aug. 2000)

CONSTANTIN DRAM – Sunt multe secvenţe ce ar merita comentate, atît pentru puterea lor de semnificaţie, cât şi pentru efectele lor de limbaj sau pentru simţul superior al ironiei ce îl caracterizează pe autor. Nu lipsesc scenele de virtuozitate, în care plăcerea pentru imagine domină toate celelalte atribute ale unui autor serios. (Convorbiri literare, sept. 2001)

NICOLAE OPREA – Apă neagră este un roman antitotalitarist care are de toate – de la moravuri sociale şi politică, pîna la erotism, crimă şi senzaţional. (Ziua literară, oct. 2002)

Pentru a cumpăra acest roman, apăsaţi aici.

Apă neagră. Fragmente din roman

Fragmentul 1:

Tînărul secretar al Sfatului Popular, Crăciun Mituş, îşi făcea cu sîrg datoria. Îl trimisese preşedintele Solomon pentru un prim contact, şi el executa sarcina primită cu mare hotărîre şi cu neţărmurită convingere. Relativ înalt, raportat la consătenii lui, slab şi atletic, Mituş era extrem de mobil şi de energic. Ochii lui albaştri, sticloşi, lăsau impresia unui abis îngheţat în care era primejdios să întîrzii. Chipul osos, oval, era marcat de proeminenţa pomeţilor feţei, care trăgeau cu ei totul în sus, în vreme ce obrajii erau supţi, terminaţi într-o bărbie puternică, despicată, trădînd o voinţă de fier, alături de maxilarele mult curbate în afară. Mîinile muncite, bătătorite, viguroase, erau împreunate în faţă. Degetele se strîngeau nervoase în pumn, preţ de o secundă, după care se eliberau zvîcnit, impetuos. Era îmbrăcat în pulover de lînă, roşu, lucrat de proaspăta lui soţie, Maria, şi în pantaloni curaţi, de culoare maron, necălcaţi. Bocancii scorojiţi, luaţi ca pradă de război, arătau din plin iarna care trecuse.

– Vasăzică nu te laşi! spuse Mituş rece, fără patima ideologică de la începutul discuţiei, însă cu un început de enervare surdă, care dădea semne că se va acumula şi va izbucni, în cele din urmă, în vreo acţiune devastatoare.

– Păi, nu ţi-am spus...

– Băi, tataie, băi! interveni miliţianul Spirache. E tovarăşul secretar!

– Nu v-am spus, tovarăşe secretar? reluă Grigore Băncilă, corectîndu-se înţelegător, calm şi parcă, totuşi, ironic, ca şi cum avea tot timpul în faţă şi în favoarea lui. N-am nimic de dat, totu' e al meu.

– Nu trebuie să dai tu! se precipită miliţianul, făcînd un pas către bătrîn, ezitînd, oprindu-se încurcat, dar continuînd agresivitatea verbală. Ţi l-am luat noi!

Şi cînd zise noi, se întoarse către Mituş, rîzînd cu toată gura, mulţumit de sine şi de toate faptele sale. Se simţea apărat de o forţă nouă care poposise de cine ştie unde – poate din draga Rusie, gîndi – pe pămînt şi hotărîse că el, miliţianul Spirache, va face parte de-atunci încolo din pătura celor care trăiau în siguranţă şi în îndestulare. Şi în această beatitudine, preaplinul îl copleşea, îl dobora. însă instinctul îl ajuta să renască, să simtă mîndria ciufută a celor ce se duc, să respire sacadat putreziciunea unei lumi care nu voia să dispară, deşi ea, practic, nu mai exista. Reuşi, totuşi, să se trezească din vraja apărătoare, să iasă din adăpostul noii energii şi să acţioneze eficient, programat: dreapta lui fulgerătoare porni din umăr, ca sub un resort independent de corp, şi se îndreptă năprasnic către moşul îndărătnic aflat lîngă el.

– Stai! strigă atunci Mituş, cu glas sec, de şef versat şi stăpîn pe situaţie.

Supuşenia lui Spirache se transmisese parcă într-o frîntură de secundă de la mintea lui la pumnul lui, astfel că acesta din urmă îşi schimbă ca prin farmec direcţia şi trecu vîjîind pe lîngă ceafa lui Grigore Băncilă. Din pricina elanului considerabil, Spirache se dezechilibra şi căzu în genunchi, înjurînd printre dinţi şi cu privirea întoarsă către Mituş, ca pentru a-i cere aprobare. Un nasture argintiu, din metal, de la vestonul ce-i acoperea burta în formare, ţuguiată, se rostogoli pe podea.

Cu ochii mari, uluiţi, cu mîinile căzute pe lîngă corp, Grigore Băncilă, îmbrăcat în alb de sus pînă jos, cu căciula în mîini, înalt, cu părul alb răvăşit, înţepenise în mijlocul postului de miliţie, ca un stîlp vechi al acestuia, care tocmai trecuse printr-o neaşteptată primejdie.

– Grijania mă-tii!... se auzi de jos, de unde Spirache se ridica mocnind de ură.

– De ce dai, dom' Spirache?! se miră moşul, mai mult pentru sine şi privind la Mituş cu acea ultimă speranţă proprie condamnaţilor la moarte o dată cu vederea preotului.

– Îţi mai dau o şansă! zise Mituş generos, evitînd să-şi numească interlocutorul.

– Ce?

– Să scrii cu mîna matale că azi, 14 mai '49, ai luat la cunoştinţă de...

– Nu scriu!

– Bun! hotărî Mituş scurt şi, brusc, în fiinţa lui intră un alt ferment, alert, nervos, vulcanic, pe care-l înăbuşea cu greutate, îngroşîndu-şi vocea nefiresc şi afişînd un calm de suprafaţă. Atunci, pentru ultima oară, mîine predai pistolul!

– N-am! negă Grigore Băncilă mecanic, ca prins în chingile unui final de joc.

– Minţi!

– N-am.

– N-ai? -Nu.

Mituş se opri cîteva secunde. Pieptul i se bombase sub respiraţia greoaie, reţinută. Ca ieşit dintr-o apă murdară şi vîscoasă, făcu o mişcare rapidă din cap spre stînga, îndreptîndu-se către biroul cojit, de pe care luă o hîrtie.

– Da' asta ce-i? întrebă el sec.

– Ce-i? repetă moşul fără speranţă, dar băţos. 

– Citeşte!

– Citiţi, mă, informatorilor! izbucni iarăşi Spirache, şuierînd vorbele printre dinţi şi arătîndu-i lui Băncilă coala de hîrtie.

– Lasă-l! Citeşte singur, bre! îi întinse Mituş hîrtia. Părea mai înmuiat, gata să înţeleagă împotrivirea lui Băncilă, să o justifice, însă numai pînă-ri momentul acela, cînd, proba fiind fatală, şi rezistenţa moşului ar fi trebuit să se spulbere.

– Nu pot să citesc fără ochelari! îl expedie Grigore Băncilă, luînd hîrtia ca şi cum ar fi pus mîinile pe un tăciune aprins: grăbit, plimbînd-o inutil dintr-o palmă în alta şi, apoi, depunînd-o pe birou, senin, uşurat, de parcă îndepărtase pericolul pentru totdeauna.

Plutonierul Spirache se oferi bucuros să-şi ajute consăteanul. Rînjea cu subînţeles, mîngîindu-şi mustaţa cu palma dreaptă făcută furcă şi sărind pe loc pe picioarele-i groase pentru a părea şi mai înalt: executa o operaţiune extrem de importantă, aprecia el.

Era un denunţ. Unul obişnuit, adică net, direct, brutal. Declar prin prezenta că... Semnat: Băncilă Paul.

– Băiatul meu? Minciuni.

Spirache flutura învingător coala de hîrtie prin faţa bătrînului Băncilă.

– Nu mai e al tău! E al nostru! preciză el apăsat, mijindu-şi ochii de plăcere.

Bătrînul deschise gura să spună ceva, dar nu reuşi să articuleze nici un sunet. Rămase aşa, suspendat, ca un peşte căutînd susurul rocoros al apei.

Şi atunci, aerul camerei se deplasă, se masă către uşă, înfăşurîndu-l în el ca într-o menghină nevăzută pe Grigore Băncilă, încovoindu-i acestuia statura mîndră, verticală, chiar dacă supusă vîrstei înaintate, presîndu-l cu o forţă implacabilă către podea, către pămînt, reducîndu-i orizontul, vizibilitatea, agerimea, făcîndu-l prizonier pentru totdeauna pînă la sfîrşitul zilelor pustii pe care le mai avea de suportat; în vreme ce, spre fereastră, secretarul şi plutonierul se contopeau cu aerul tot mai rarefiat, ca pentru îngeri, amîndoi începînd să piardă deodată din greutatea puturoasă a corpurilor lor, înălţîndu-se în liniştea camerei, trecînd victorioşi pe deasupra mogîldeţei de Băncilă, aflat undeva într-un hău, dansînd prin aerul tot mai subţire şi mai pur, strecurîndu-se pînă la urmă afară, printr-o crăpătură a ferestrei, zburdînd în înserarea ce acoperea satul, înălţîndu-se mereu deasupra muritorilor de rînd, a informatorilor şi a chiaburilor netrebnici.

Plutonierul acţiona ca un arc multă vreme presat: se aruncă asupra bătrînului cu o asemenea rapiditate şi ură, încît a fost necesară doar simpla atingere, fără lovituri, pentru ca Băncilă să se prăvălească pe podea, năucit.

Întors cu spatele la cei doi, cu o silă vădită pe faţă, Crăciun Mituş privea afară prin geamul murdar. Îşi băgase mîinile în buzunare, cu pumnii strînşi, şi astfel se detaşă de cele întîmplate alături de el. Gemetele înfundate din spatele său, la fel cu icnetele cuiva ce munceşte din greu, erau fără îndoială din altă lume, cu care nu avea nici o relaţie. El simţea că se află la mii de ani-lumină de zbaterea care se auzea ca prin vată. Fixa concentrat valul de înserare care invada satul, cufundîndu-l într-un somn nu nu se ştie cît de odihnitor, şi, deodată, se simţi atît de puternic şi imbatabil, încît ar fi fost de ajuns să întindă braţul şi să împingă cu palma-i uriaşă perdeaua întunecată, aducând asupra său, pentru totdeauna, o lumină nouă, minunată şi eternă.

– Îţi trebuia Antonescu! Na, Antonescu!...

Într-un ungher al minţii lui zărea imaginea unui copil zdrenţăros şi desculţ, alergînd, vara, mai-mai să-i iasă sufletul, pe strada prăfuită; îl vedea cum strîngea la subsuoară o sticlă neagră şi intra într-o curte unde era un du-te vino permanent; cum stătea în faţa tejghelei fără ca omul din spatele ei să-i dea vreo atenţie, fiind preocupat de muşterii importanţi ai crîşmei; cum ridica sticla la înălţimea tejghelei, creştetul lui ajungînd la nivelul acesteia, şi cerea gaz, dar vorba lui se pierdea în larma din jur; cum stătea aşa, cu sticla ridicată, nebăgat în seamă, pînă cînd mîna-i obosea şi atunci, supărat peste poate, Băncilă crîşmarul îl dădea afară, interzicîndu-i pe viitor accesul la prăvălia lui.

– Mama voastră de fascişti! Na, fascişti!

Dar roata istoriei se învîrtise năprasnic şi el, aflat în faţa ferestrei, era atît de puternic, atît de colosal plutea peste sate şi cîmpuri şi oraşe, încît crîşma lui Băncilă se pulveriza numai la atingerea superficială a aerului produs de mişcarea braţelor lui voinice; de aceea, el trebuia să se deplaseze precaut, grijuliu, pentru a nu strica fabricile şi crîşmele, şi pămînturile, şi animalele, şi casele, ci doar să le cuprindă pe toate în palmele lui fără sfîrşit, să le acopere cu degetele ca un scut şi apoi – suflet bun -să le ofere tuturor, să-i cheme pe fiecare să pună mîinile pe ele, să le pipăie şi chiar să se joace cu ele, căci, într-adevăr, cu puterea lui dumnezeiască le va preface în jucării: va deschide palmele către lume şi cine va veni primul va avea jucăria o bună bucată de timp; important era deci să te scoli de dimineaţă şi să alergi la acest uriaş bun, blînd, cu ochi albaştri, care te va lăsa să-ţi faci distracţia ta cît timp vei dori, căci el se călăuzea după principiul: fiecăruia cît doreşte, după nevoi, şi de la fiecare după suflet...

– 'Tu-ţi crucea mă-tii de legionar! Căcaţilor! împuţiţilor! Vă termin, mă!

Nu se mai auzeau gemete şi icnete. Era o linişte de început de lume. Căzut dintr-o dată din înălţimi în faţa ferestrei postului de miliţie, Crăciun Mitus făcu stînga-mprejur si-i văzu pe cei doi prăbuşiţi. Bătrînul zăcea pe podea într-o masă zdrobită de oase şi carne fără formă, sîngerîndă, cu hainele sfîşiate. Plutonierul era în patru labe, extenuat, cu capul în jos şi suflînd greu, sacadat. Cînd îşi înălţă privirea către secretar, în ea se puteau ghici, încă, doze apreciabile de ură neconsumată, pulsînd gata să izbucnească din nou şi să devasteze orice mişcă, însetată de victorie.

– Lasă-l! ordonă secretarul. Să nu-l omori.

Se trezise pe malul apei, muşcat de răcoarea nopţii primă-văratice. Nu ştia de cine fusese adus acolo şi cum. Vedea ca prin vis, la un nivel al minţii lui, o namilă întunecată ce-l lovea cu mii de braţe, în rafale lungi, interminabile. Corpul îi ardea de durere şi sîngera intens, ceea ce-i dădea senzaţia ciudată că nu e al lui, că singurul organ real şi care făcea sigur parte din trupul lui bătrîn era inima, care îi bătea îndîrjită, parcă nereceptînd nici o usturime şi nici o suferinţă fizică. Ocolise satul tîrîndu-se pe malul gîrlei, în spatele acareturilor sătenilor, pînă ajunsese în curtea lui, după ce se strecurase prin oboarele vecinilor, mai mult mort decît viu. Deschisese, tremurînd, uşa şopronului în care locuia de cînd fiul său, însurîndu-se, se mutase în casele mari, şi se prăvălise pe patul cu salteaua aspră, din paie.

Lungit pe patul lui, în care ajunsese aproape leşinat, îşi rememora cu limpezime cele întîmplate. Uimirea şi spaima dispăruseră din mintea lui şi din carnea lui. O linişte ciudată îl împresura, deşi rănile-i sîngerau şi întreg trupul părea că are o altă alcătuire internă decît cea pe care o avusese înaintea plecării sale la postul de miliţie. întins pe spate, privea tavanul cu var crăpat şi vedea limpede secvenţe din frămîntata lui viaţă: cum, invalid de război în 1917 – mîna stîngă, de la cot în jos, era moale, mişca doar degetele -, fusese împroprietărit cu cinci hectare de pămînt, la care se adăugaseră încă două hectare primite moştenire de la tatăl său şi, apoi, trei hectare drept zestre a soţiei, Dumitra; în total, douăzeci de pogoane; cum, nefiind capabil să lucreze pămîntul împreună cu fiul său, Paul, angajase muncitori cu plata în regulă, nu slugi în curte; cum, din '35 ţinuse un debit de băuturi, lîngă casă, apoi, din beneficiu ridicase un bufet în centrul satului, pe o terasă naturală înconjurată de iarbă, fapt pentru care oamenii botezaseră locul „Terasa"; cum, cît timp fusese fiu-său primar în vremea lui Antonescu, el nu abuzase cu nimic de puterea fiului, ba, dimpotrivă, îl tot certa pe acesta – să înceteze cu funcţiile, că vremurile-s tulburi; cum, după ce veniseră ruşii, baba lui s-a stins într-o săptămînă, prevestind fapte la care nici nu se gîndise, dar care, după cum se vedea, se întîmplau aievea...

Şi, dintr-o dată, fixînd albul tavanului cu o expresie golită de orice sens, stăruind asupra imaginii soţiei sale, Dumitra, şi gîndindu-se vag la fiul său care, de la o vreme, îl ocolea – înţelese: viaţa lui se dusese fără ca el să sesizeze la timp; cei noi începeau de la zero, ştergeau urmele, se descotoroseau de trecut, erau învingători; iar Paul era tînăr, voia să trăiască, să-şi întreţină copiii, să biruiască; îl absolvea...

Aşa că, limpezit, cu faţa senină, solemnă şi imobilă, urmări împăcat traseul viitoarelor lui mişcări: se va ridica din pat, ameţit, clătinîndu-se pe picioarele mari, umflate, acoperite de sînge închegat; cu cazmaua aflată la îndemînă pentru apărare va săpa în spatele uşii, va ridica de-acolo pistoletul, îl va şterge cu grijă, îl va unge şi va introduce ultimul cartuş pe ţeava; apoi, se va răz-gîndi, căci, zburîndu-şi creierii, pistoletul va ajunge la Spirache, inevitabil; de aceea, se va furişa în noapte, tîrîndu-se din nou spre apă; pe malul gîrlei, va privi îndelung satul, va respira profund, va ridica pistolul şi va înainta în apă pînă la genunchi, pînă la piept; atunci va apăsa pe trăgaci şi glonţul va spinteca slava cerului, zguduind liniştea nopţii ca un semn de salut sau ca un avertisment disperat; şi va continua să înainteze în apa binefăcătoare, cu pistolul în mîna dreaptă, cu capul ridicat, mîndru de decizia lui salvatoare, fericit, deoarece curînd se va întîlni, unul cîte unul, cu vechii lui muşterii, cu vechii lui camarazi din Războiul Reîntregirii, cu vechea lui copilărie curată, îmbelşugată, blagoslovită...

Pentru a cumpăra acest roman, apăsaţi aici.

Fragmentul 2:

Tot timpul, fratele Băncilă a fost obligat să gîndească, să găsească soluţii pentru a ieşi din fundături, pentru a continua, învăţase că întotdeauna exista o portiţă, o chichiţă prin care te puteai strecura onorabil şi, mai ales, în folosul familiei tale sau, mai exact, a proprietăţii tale numite familie.

Acum însă, venind noaptea dinspre Cooperativa de Consum, o slăbiciune totală pusese stăpînire pe el. Corpul lui greoi, înalt, masiv îşi pierduse parcă din greutate. Păşeşte cu picioare de vată, aproape imateriale. Ca în visele-coşmar, fratele Băncilă valsează prin aer cu mîinile, cu picioarele, cu întreg trupul, s-ar putea spune la o primă vedere, cu o lejeritate specială; dar, în realitate, se mişcă extrem de greu, zece paşi la minut, încît are senzaţia acută a neputinţei, a imposibilităţii de a înainta. în fond, pentru ce delapidase o asemenea sumă? Desigur, îşi răspunde fratele Băncilă, pentru a-şi întreţine cu demnitate familia, cei zece copii străluciţi, viitori mari intelectuali. Cu ce greşise? nu înţelege el. Cu ce afectase atît de mult gorila aceasta uriaşă numită Stat, şi încă stat comunist! – fie vorba între noi, în şoaptă -, de ce nu mai putea fi iertat? De ce revizorul declanşase ancheta miliţiei economice, în urma căreia, după cum se întrevedea – iar el simţea asta ca o fatalitate -, nu mai putea scăpa, cu toate tertipurile la care făcuse apel, cu toată inventivitatea lui nu tocmai săracă. Da, se încredinţează fratele Băncilă, înotînd tot mai greu în aerul răcoros al nopţii de vară, această caracatiţă din jurul lui îi este duşmană, în ciuda duplicităţilor lui nenumărate, în pofida abilităţii lui înnăscute; da, ei erau bine organizaţi, solidari, diabolici, atunci cînd se opreau asupra cuiva, îl nimiceau cu uşurinţă. Dar de ce tocmai el? se întreabă fratele Băncilă, lipăind aerul extenuat, cu ochii fixaţi în zarea întunecată. Cu ce greşise atît de fundamental, încît altă soluţie nu părea să existe, decît abandonarea în însăşi greşeala care te primeşte răbdătoare şi pentru totdeauna?

Dar, poate nu există o salvare! gîndeşte atît de intens, că se trezeşte brusc, ca dintr-un vis încurcat. E nevoie de un gest care să pară nebunesc şi tragic. Trebuie să ia o hotărîre acum, care să-l suspende pentru un timp din această lume unde nu mai putea rămîne fără să plătească. Dintr-o dată, se limpezeşte, iar corpul său îşi recapătă vitalitatea pierdută. Priveşte în jur, e bine, nu este nimeni, nici un martor. Singur-singurel, ca de atîtea ori cînd, realitatea o dovedea, se descurcase strălucit. Este calm. Ştie foarte exact ce are de făcut. Se apropie de fîntînă, prinde găleata în mîna dreaptă şi priveşte în adînc. Nu se vede oglinda apei din cauza întunericului, dar cunoaşte foarte bine fîntîna şi îşi reaminteşte că nu este prea adîncă, apa se află la aproximativ cinci metri de la pămînt. Este hotărît şi, de aceea, acţionează ca un automat bine întreţinut, căruia-i învîrteşti cheiţa şi asta este suficient pentru a-şi executa numărul de operaţiuni programat. Se urcă gîfîind pe buduroiul fîntînii, trece găleata goală printre pulpe în jos, pînă ajunge la lanţ, pe care-l încolăceşte cu picioarele strînse cîrlig şi, astfel agăţat, îşi postează tălpile picioarelor în interiorul buduroiului, iar spatele îl lipeşte de partea opusă. Şi-aşa, în echer, gîfîind, coboară centimetru cu centimetru spre adîncul fîntînii. Spatele i se umezeşte treptat, tălpile îl ascultă cu greu, este încordat să nu alunece, să nu facă o mişcare greşită şi să cadă în apa rece şi lacomă, care-l aşteaptă la cîţiva metri. Este ajutat, în încercarea lui, de puterea cu care găleata goală, aflată sub picioarele lui arcuite pe ea, este trasă în sus, prin lanţul dintre pulpe, de greutatea aflată la extremitatea cumpenei: o buturugă zdravănă, legată meşteşugit, cu sîrmă. Respiră greu, îl dor picioarele, spinarea îl arde, coborînd. în sfîrşit, se opreşte, simte o răcoare intensă venind din adînc, semn că a înaintat mult. întinde mîna dreaptă în jos şi cu buricele degetelor atinge oglinda de apă. Răsuflă uşurat, cu tălpile înfipte bine în căuşul creat de îmbinarea imperfectă a două buduroaie. Cu spatele drept, cu mîinile prinse pe lanţul salvator, fratele Băncilă aşteaptă. Ştie că marile iniţiative trebuie pregătite minuţios şi că pentru aceasta este necesară multă răbdare. A învăţat că adevărata putere este discretă. Aşa şi rezistase şi, iată, va rezista în continure. Făcuse cu răbdare şi bucurie, e drept, zece copii, care-i confereau greutate socială şi seriozitate. Nimeni nu-l putea ataca pe tatăl a zece copii, fără un risc anume, spectaculos. Este adevărat că îşi găsise femeia ideală, Anişoara fiind dispusă la orice sacrificiu pentru soţul ei drag, faţă de care, de cînd îl văzuse întîia oară, făcuse mare pasiune, neostenită în timp. Acolo, la o jumătate de metru deasupra apei, fratele Băncilă se înduioşează. Da, Anişoara este soţia potrivită pentru el; ea se lasă dominată cît trebuie şi cînd trebuie; ea ştie să asculte şi să respecte stările speciale prin care trece partenerul ei, uneori; ea nu-şi strigă gelozia, deşi, ca orice femeie, nu poate rămîne insensibilă la gura lumii. Relaţia dintre ei este dincolo de formele juridice ale Primăriei şi dincolo de iubire sau ataşament. Ea ţine de viaţă şi de moarte. Aşa că nu-l poate părăsi niciodată, ea îl urmează oriunde şi oricînd. Dar, înspre imaginea dragă a mamei-eroine, soţia lui, se duce numai o jumătate din zîmbetul înflorit în colţul gurii fratelui Băncilă. Ca întotdeauna, o jumătate din el avea alt traseu şi alte intenţii decît perechea lui. Toată viaţa sa fusese o pendulare între două realităţi opuse: prin talent, reuşise să le împace pe fiecare în parte. Aşa şi acum, cînd zîmbea cu o jumătate de gură imaginii focoase a celeilalte. Margareta răspundea senzualităţii lui apropiate de vulgaritate. Margareta nu avea rezerve de nici un fel, satisfăcea prompt orice dorinţă a fratelui Băncilă, ca şi a altor bărbaţi vrednici, în general. Ea i se dăruia fratelui Băncilă cu violenţă şi cu obrăznicie, împotriva oricărei aparenţe. Gura ei cărnoasă, lacomă, îi sărutase corpul fratelui Băncilă milimetru cu milimetru, arzător, pînă la epuizare. Dragostea cu înfocata Margareta, Reta pentru apropiaţi, era mereu o luptă dulce pe buza prăpastiei, în pericolul care seducea şi, astfel, îmblînzea pînă la imobilism sau nepăsare acceptate cu frenezie. Acolo, în adînc, fratele Băncilă suspină de fericire. Dar picioarele-i sînt aproape amorţite şi, mişcîndu-le lent, îşi recapătă simţul realităţii. Gîndeşte că nu poate rezista pînă spre dimineaţă în poziţia aceasta, chircită şi, de asemenea, în răceala tot mai pronunţată a apei. Şi atunci, programează: va striga, pur şi simplu va striga puternic, în noapte, strigăte incoerente, fără „Ajutor!" şi fără „Săriţi!", doar forme de vorbire nearticulată, şi cineva va ieşi din casă, se va apropia cu o lanternă sau cu un chibrit de fîntînă şi-l va găsi, iar el va striga în continuare, ca un animal rănit, înfricoşîndu-i pe cei care se vor apropia, îndemîndu-i să-şi facă cruci dese şi să-şi scuipe în sîn, regretînd, iată, accesele de nebunie clară ale fratelui Băncilă. în vreme ce maşina Salvării va intra în sat, într-adevăr salvatoare, Anişoara îl va ţine de mîini, privindu-l rugătoare, supusă, înţelegîndu-l, iar Margareta fixîndu-l de la distanţă intens, năucitor, convinsă că energia fratelui Băncilă, amantul ei total, nu se va consuma niciodată pînă la capăt, cîtă vreme ea va fi lîngă el, în preajma lui – toate astea vor dura în jur de-o oră. Apoi, uşa Salvării se va închide după el şi-l va scăpa de adevărata nebunie a acestei lumi, pusă la cale de unii ca Toma, Crăciun, de revizori şi de întreaga şi uriaşa gorilă ce-i este potrivnică de-a pururi.

Ţipetele ies amplificate din fîntînă, ciorpîrţind violent liniştea nopţii de vară. Pe stradă nu se află nici un trecător, dar cel care strigă atît de oribil ştie că, după un timp, tocmai cînd s-ar putea crede că stratagema lui dă greş, va apărea deasupra fîntînii chipul Salvatorului, al celui ce-l va readuce printre oamenii pe care, s-ar spune, ar fi trebuit să-i părăsească împins, aruncat criminal, de bandiţii gata oricînd să-şi facă impecabil datoria.

Şi, într-adevăr, într-un moment de scurtă pauză, fratele Băncilă aude paşi repeziţi apropiindu-se de fîntînă şi, atunci, concomitent cu urletul, desface picioarele şi lasă găleata să ţîşnească spre gura puţului, pentru ca nou-sositul să nu bănuiască înscenarea. Bărbatul sau femeia a ajuns la gura fîntînii, priveşte în jos, dar chipul îi este umbrit de găleata lîngă care îşi ţine capul, astfel că fratele Băncilă, cu ochii căscaţi spre afară, nu desluşeşte nimic, doar o umbră compactă care face mişcări scurte numai de ea ştiute, oricum binevenite, gîndeşte fratele Băncilă. Neîndoios, umbra l-a zărit şi-i va trimite găleata, rugîndu-l să nu mai urle, pentru că-l va ajuta şi-l va scoate, numai să se prindă bine de găleata pe care tocmai i-a trimis-o, iar ea, umbra, cînd el se va prinde disperat şi, totuşi, încrezător de găleata goală, va trage de lanţ în sus cu putere, tenacitate şi omenie şi, ajutat şi de cel în necaz, care se va tîrî cu spatele şi tălpile lipite de suprafaţa mată a betonului, îl va salva de la moarte pe isteţul contabil-şef, pe fratele Băncilă Paul, asupra căruia o mînă criminală, se va spune, a acţionat într-o asemenea noapte liniştită.

De foarte sus, de dincolo de soare şi de nori, Unicul Salvator este gata să coboare, să ajute cu bunătatea Lui cerească un biet muritor care se zbate să trăiască, să lupte, să dăinuie. Iar ajutorul Unicului Salvator va fi drept şi va veni la timp. El umple găleata umbrei cu pămînt, apoi i-o ridică în mîinile ei fragile, iar din adînc fratele Băncilă, printre ţipete mai blînde, zăreşte faţa umbrei în plină lumină a lunii, apărută brusc, şi cîteva secunde rămîne interzis.

Deasupra fîntînii, Anişoara ţine găleata plină cu pămînt rezemată de gura buduroiului şi priveşte fix la fratele Băncilă, de rieînlocuitul ei soţ. Ştie motivul înscenării, întotdeauna l-a simţit aproape ascuns undeva în mişcările constant calme ale soluţui ei constant de inteligent. Ştie, de asemenea, că nu fratele Băncilă, neasemuitul ei soţ, contează de-aici încolo în viaţa ei, ci onoarea celor zece copii ai ei, nu ai lui. Deoarece ea a servit toată viaţa drept mască pentru iubitul ei bărbat, iar copiii lor au fost întruchiparea reală a acestei măşti. Dar venise vremea ca apele să se despartă de uscat. Şi ea, sub impulsul Unicului Salvator, este hotărîtă să facă tot ce trebuia făcut, şi neîntîrziat.

De jos, fratele Băncilă ţintuieşte cu privirea chipul mat, în lumina lunii, al Anişoarei şi, iniţial, nu pricepe nimic, însă Unicul Salvator îşi trimite semnele Lui inteligibile şi biruitoare, şi fratele aflat la ananghie acceptă totul.

Da, este drept, este singura ieşire; este plecarea din această lume potrivnică şi tîrîtoare; este ieşirea din nămol şi intrarea într-o lumină blîndă şi numai a lui; este apărarea, pentru vecie, şi faţă de oricine şi orice, a persoanei lui proprii, valoroase şi orgolioase din acest motiv. Da, este dreaptă şi singulară această ieşire. Aşadar, să vină. Anişoara va da drumul găleţii, care va cădea zdrobitor în capul fratelui, de-acum fostul şi scumpul ei soţ, pe care-l va pisa şi, într-un vuiet uşor, îl va împinge în apa rece a fîntînii. Trupul masiv nu se va zbate, nu se va opune, se va prăvăli în apa care-l va înghiţi, îl va spăla şi-l va păstra cît va fi necesar.

De sus, cade năprasnic găleata umplută cu pămînt. într-o fracţiune de secundă, în mintea fratelui Băncilă Paul se succed imagini cu Anişoara, Toma, Margareta, copiii, Mituş. Ultima imagine, şi nu înţelege întru totul, este aceea a lui Osman, a „Turcului" hărţuit de o ceată de oameni de bine, informaţi cu sîrguinţă de cineva binevoitor, iar de undeva de lîngă el, cumva mai retrasă, ca şi cum ar asista la un spectacol la care urmăreşte forma, finalitatea, se află Violeta, rece şi severă, deodată...

Fratele Băncilă Paul, acum, nu mai este printre noi. De dincolo de durere şi de bucurie, Unicul Salvator îşi întoarce faţa la pămînteni şi, cu o baghetă-scriitoare în mîna dreaptă, aşterne pe cerul acestora icsul cel impecabil şi liniştitor...

Şi a fost Ziua a Patra...

Pentru a cumpăra acest roman, apăsaţi aici.
 

 

Apă neagră. Cumpăraţi acum!

Apă neagră a apărut la eLiteratura în 2012.
Pagini: 291
ISBN 978-606-93023-0-9
Preţul: 5 dolari USA sau echivalentul în lei.

A cumpăra o carte electronică publicată online de eLiteratura înseamnă a cumpăra o cheie de activare, care vă permite să deschideţi un exemplar al cărţii pe un calculator. Dacă vreţi să deschideţi cartea pe un alt calculator cu aceeaşi cheie de activare, mai întâi veţi dezactiva eCartea de pe primul calculator.

Pentru a cumpăra cheia de activare, puteţi să folosiţi fie un card de debit sau de credit, fie contul dumneavoastră PayPal. Dacă nu doriţi să plătiţi online, puteţi să plătiţi prin bancă sau în numerar. În funcţie de modalitatea de plată aleasă, apăsaţi pe una dintre imaginile de mai jos:

După efectuarea plăţii, primiţi cheia de activare şi instrucţiunile privind folosirea acesteia. Dacă efectuaţi plata online, veţi putea citit cartea imediat. Dacă faceţi plata prin bancă sau în numerar, primiţi cheia de activare şi instrucţiunile la câteva ore (între 2 şi 48 de ore) după efectuarea plăţii.

Redăm mai jos paşii de efectuat pentru deschiderea cărţii pe calculatorul dumneavoastră.

1. Descărcaţi pe calculatorul dumneavoastră cartea electronică Apă neagră. Roman de Nicolae Stan apăsând aici.
2. Cartea se prezintă sub forma unui fişier arhivat. Dezarhivaţi-l cu o aplicaţie corespunzătoare. Dacă nu aveţi niciuna instalată pe calculator, descărcaţi 7-zip de aici.
3. Prin dezarhivare, obţineţi un fişier executabil (cu extensia .EXE). Dublu click pe el. Pentru a se putea deschide, trebuie să aveţi instalat pe calculator Adobe Reader, versiunea cea mai recentă, pe care o obţineţi de aici.
4. Când se deschide fişierul executabil, veţi vedea numai o mostră (o parte din carte). La pagina 2 a acesteia aveţi instrucţiuni privind introducerea cheii de activare. După ce introduceţi cheia de activare, se deschide întreaga carte.

Dacă aveţi nevoie de ajutor pentru deschiderea cărţii după ce aţi cumpărat cheia de activare, contactaţi-ne:

• fie ne trimiteţi un mesaj prin această pagină sau prin această pagină,
• fie ne sunaţi pe Skype la e.Literatura,
• fie ne sunaţi la telefonul ++40722 330 971.
  

Lectură plăcută!

Pentru a citi fragmente din roman, apăsaţi aici.
Pentru referinţe critice, apăsaţi aici.
Pentru a cumpăra acest roman, apăsaţi aici sau pe unul dintre butoanele de mai jos.