 |
ePublishers
| |
|
Romane
Nuvele
Poezii
 
Publicistică
Dicţionare
eJuridica
Eseuri
|
Povestiri, nu poveşti. Nuvele
— o carte electronică de George Colpit
ISBN 978-606-8365-09-1. Pagini 215.
Editura: ePublishers. Apărută în martie 2012.
Preţul: US$ 5.00, plătibil în lei la cursul zilei.
Cumpără cartea online, plătind cu cardul; click pe buton:
Scriitorul George Colpit a publicat până în prezent cinci romane, un volum de reportaje şi eseuri publicistice, un volum de
poezii şi prezenta culegere de nuvele.
Cartea de faţă demonstrează că deosebitul talent ale romancierului de a da viaţă
unor personaje vii, pregnante, cu o prezenţă aproape materială, palpabilă, în situaţii cotidiene veridice, duce, şi în cazul în care scrie proză scurtă, la realizarea unor mini-capodopere literare, dovedind
un talent deosebit.
Vă invităm să citiţi şi celelalte opere ale acestui talentat scriitor:
Povestiri, nu poveşti: fragmente din carte
Vă oferim în continuare câteva fragmente din carte.
ATOMIŢĂ
Titlu în memoria prietenului
poet col. Constantin Atomi
Suntem în anul 1989, la începutul vacanţei de vară. Mihai Atomiţă, elev în clasa a VII-a la o şcoală model din Bucureşti, are un organism fragil şi
rezultate slabe la învăţătură. Ideea de orfan îi sugrumă voinţa, capacitatea de asimilare. Băieţelul blond, cu păr lins având câteva şuviţe rătăcite pe frunte se încadrează la nivelul mijlociu de înălţime al clasei. Are ochi galeşi care solicită înţelegerea oricărui matur să-l acopere cu puţină mângâiere sau măcar milă, mai ales din partea dascălilor. Este unul din „ceauşeii” născuţi la normă intensivă ca şi mulţi dintre profesorii pentru care cincinalul
pregătirii s-a redus forţat la trei ani, să-i poată învăţa ceva.
Îşi obligase mult atenţia la ore, citise lecţiile acasă de nenumărate ori, însă fără nici un randament semnificativ, pentru că imaginea morţii prin
electrocutare a tatălui său tocmai de Revelionul acestui an, când a umblat la televizor să-i regleze sunetul pe modul, îi apărea permanent în receptorul sufletesc producându-i o mare tristeţe necontrolată. Mama, îndârjită pe munca ei, plină de insatisfacţii şi sudoare la o spălătorie „Nufărul”, nu are timp să-i înţeleagă necazul ascuns şi îl dă ca „trântore” pe mâna bunicilor la ţară să-i corijeze mintea cu săpatul câmpului.
În prima zi de sapă la porumb, Mihai este atenţionat de grijuliul său bunic să nu
treacă dincolo de lanul întins, unde se află o roată mare de teren ars în urmă cu două săptămâni, când, zice-se, a coborât peste noapte o pasăre de fier cu ciocul de foc, aşa cum spune la Sfânta Scriptură. „Să nu te duci, feri-te-ar, insistă bătrânul, pentru că acolo şi-a găsit moartea un tată cu copilul în braţe, împins de Necuratul. Acum este locul păzit până vine cineva de la judeţ, dar cine ştie… Doamne fereşte!”
Însă copilul, tot copil, una-i spui şi alta face, sau, mai pe şleau, dă-i adresa
răului că moare de curiozitate să-l vadă. Numai că Mihăiţă al nostru îşi va lua ca tovarăş de drum interzis gândul amar, numit „Ce-am avut şi ce-am pierdut, dacă încerc?” Prin urmare, a doua zi, profitând că este trimis după apă, se întoarce cu urciorul pe ocolite să caute locul misterios. Îl află pe o tarla de grâu recent secerat. Conturul, aproape circular, e străjuit de câteva smocuri lăsate în picioare. Paznicul, înarmat cu o sticlă de băutură golită, trage aghioase la umbra unei căpiţe.
Băiatul se apropie, măsoară cu ochii holbaţi de mirare suprafaţa pârjolită, având raza cam de zece metri, vede în centru o porţiune de pământ roşu care-l atrage ca un magnet. Rămâne în chiloţi şi acolo se pomeneşte turnând toată apa din urcior. Apoi frământă lutul cu mâinile şi picioarele, ca un olar apucat de o idee creatoare. Simte furnicături
accentuate, săgeţi energetice ţâşnesc din corpul său, părul i se face vâlvoi, ochii bulbucaţi sunt gata să-i fugă din orbite; se scarpină şi se mânjeşte tot cu această humă extrairitantă până ce se uşurează de orice senzaţie. Este pe moarte când intervine miracolul salvator. Dirijorul unui cor ceresc îndreaptă bagheta spre el cu fulgere de electrocutare vitală, izgonindu-l mai
departe în viaţă, cu tainele dobândite în acest accident.
Aşadar, bietul băiat îşi aminteşte că a întârziat un sfert de oră cu apa, ridică urciorul şi dă fuga la fântână să-l umple iarăşi. Pe parcurs îl opreşte uimirea că, apăsând vasul cu degetul arătător al mâinii stângi, vede în aer un ecran ca cel de televizor şi o figură geometrică vorbitoare. Are capul
triunghiular, cu antenă, două cerculeţe în loc de ochi, un echer ca nas, gura în formă ovoidală, punctată la centru de o lumină verde cu impulsuri în ritmul sunetelor; în rest, combinaţii de alte aspecte geometrice pe care le poate imagina chiar şi
un copil de grădiniţă la un om ciudat.
– Fiule, i se adresează figura geometrică din spaţiu, spală-te bine, apoi observă
că ai trei buline roşii pe piele şi o pată neagră pe buricul degetului arătător
de la mâna stângă. Îţi vor fi de folos inimii în comunicarea cu mine. După asta, vei încerca revenirea în contact de control, apăsând cu degetul pe un obiect oarecare. Te previn că, de-acum, această posibilitate
de comunicare utilă aparţine doar deciziei tale. Mai apasă o dată să mă sting.
Mihai se scutură de gândurile rele ce pot bântui acea pustietate agricolă, ajunge să se spele şi constată că are, într-adevăr, trei pete roşii dispuse vertical, ca nişte nasturi, pe partea
dreaptă de la piept. Apasă cu degetul pe urciorul umplut şi apare din nou
imaginea călăuzei fantastice:
– Deci, fiule, vei apăsa cu degetul pătat cele trei disculeţe roşii, luate în ordine de sus în jos. Prima este o memorie deosebită. Apasă! Urmează inteligenţa de lucru cu
memoria şi, apoi, forţa energetică de apărare personală, autoapărare. Reţine, însă, că nimic din aceste posibilităţi nu poate fi practic fără credinţa în Dumnezeu, Tatăl adevărat de care nu vei rămâne orfan în veci, descoperindu-l prin tine însuţi. Citeşte, dar, Biblia ca învăţătură de căpătâi şi sursă energetică permanentă de încărcare a spiritului nobil, uman. Acum priveşte în ochii mei şi spune dacă are rost să inventezi o cifră sau o literă în afara celor cunoscute.
– Nu, nici n-aş putea…
– OK! Asta înseamnă că eşti om ca majoritatea oamenilor cu limite convenţionale. Convenţia
noastră, însă, e că uitarea îşi are rostul ei, uneori esenţial. Bagă în memorie, deconectează-te şi mergi cu Dumnezeu la treabă. Eu mă risipesc în aer. „Am înţeles, sărut mâna Minune, la revedere!” – exclamă Mihai alergând la bunicu-său.
– Iartă-mă, tataie, am întârziat fiindcă… nu ştiu ce s-a întâmplat.
– Măi, poznaşule, vrei să te lauzi că ai venit prea repede? Îl înmărmuri bătrânul potolindu-şi setea. Uite, ici-şa, că aproape nici nu s-a mişcat umbra
băţului ăsta şi numără dacă am săpat mai mult de zece cuiburi.
– Vorbeşti serios, tataie? Sau…
– Doar nu mă crezi ştrengar la vârsta mea. Mai bine pune mâna pe treabă, că politica multă e sărăcia omului. Ştii că deseară vine potera
CAP-ului să ne măsoare munca!… Se răţoi bunicul.
Mihai apasă discret pe butonul inteligenţei, gândi, apoi, că timpul se mai şi contractă, ia sapa de coadă şi, până sosi mamaie cu mâncarea de prânz, prăşi fără cusur cât un săpător într-o zi. Degeaba strigase bunicul speriat la el: Ho, zănaticule, nu-ţi mai pune
mintea cu pământul, că te ia de prost.
Bunica se cruci cu mândrie când văzu atâta treabă făcută de cei doi bărbaţi nemaipomenit de harnici.
– Să-l iei fă, muiere, pe zbanghiul ăsta mic şi ţine-l acasă legat cu lanţul, că
dăm de alte belele. Mai încearcă-l cu cartea, să nu rămâie repetent, dracului!
– De acord, îngădui nepotul, dar mai întâi vreau să citesc o Biblie.
– Auzi fă, ce zâce? Căposu’ are dor dă ducă la călugărie.
– Hai, tacă-ţi gura, păcătosule bătrân, că o vedea copilu’ ce are dă făcut. O să-i găsăsc şi Evanghelie, numai să înveţe ceva, că Dumnezău te-ajută în toate… Da’ dă unde-ţi veni, maică, gându-ăsta creştin, aşa pă nepusă-masă? Îl descoase bunica pe băiat, întinzând ştergarul cu floricele pe pământ şi bucatele deasupra.
– Mamaie, de exemplu, dacă afli că în America ai un tată pe care nu l-ai cunoscut şi ţi-a lăsat cu testament să
moşteneşti o avere nepreţuită, cât să-ţi ajungă pentru mai multe vieţi, nu cauţi să intri în posesia lui, să-ţi cunoşti drepturile şi obligaţiile, rămânând mereu recunoscător? Cred că Biblia trebuie să fie mai mult decât atât…
– Doamne, bărbate, copilu’ ăsta vorbeşte în pilde, ca un popă bătrân. Ce s-o fi petrecând cu el? Întreabă bunica, mişcând foarte mirată privirea de la nepot la soţ.
– Hai noroc şi la mai mare! Închină bătrânul, trăgând o duşcă din jumătatea de litru adusă cu ţuică.
După care Mihai, folosind memoria, timp de două săptămâni a citit Noul Testament, găsit după multă os teneală prin sat, şi o săptămână Fizica. La urmă, face contactul cu inteligenţa şi rosteşte o scurtă
rugăciune: Mulţumesc, Tată ceresc, de învăţătura prin care voi fi copilul tău ascultător! Ajută-mă să trec examenele
grele ale vieţii pe pământ, pentru a intra în împărăţia ta.
La început de septembrie se prezintă să dea corigenţa. Profesorul îi pune o întrebare de trecere:
– Ce este Fizica, elev Atomiţă?
– Fizica este disciplina la care am rămas corigent şi am învăţat că studiază legile fenomenelor naturale orânduite de Dumnezeu…
– Este ştiinţă, băiatule, nu misticism, interveni examinatorul gata să-i dea o
notă de 5.
– Ştiinţa care vede numai organizarea desăvârşită a materiei universale fără o contribuţie divină este orbită de haosul
imoral, precizează categoric Mihai, uluindu-şi profesorul temător de vreo forţă
nevăzută în preajma sa.
– Bine, ai 10 şi du-te cu Dumnezeu! Încheie dascălul contrariat de ieşirea din comun a elevului său.
***
Mai departe, în mediul său de trai obişnuit, copilul îşi justifică reacţiile neobişnuite prin credinţa câştigată în vacanţă la bunici, unde întâmplarea ciudată i-a recomandat să citească biblia cu respect pentru viaţă şi
Marele Creator. Acum, că o fi dat peste vreo arie arsă de farfurie zburătoare,
mai crezi, au fost pomenite asemenea întâmplări, dar că a stat de vorbă cu figura geometrică apărută pe cer, e prea de
oaie, nu poate fi decât vedenie înşelătoare, falsă, ispravă a unui psihic deviant, îţi zici ca omul întreg la cap. Apoi, să-i spună lu’ mutu că s-a trezit ortodox adevărat peste noapte dintr-un vis aiuritor când toată lumea de bună-credinţă ştie că doar sectanţii pocăiţi vin cu închipuiri denaturate pentru înfăţişarea moşului Dumnezeu cu barbă matusalemică; de parcă ortodocşii au
credinţa de formă. În comportamentul de fiecare zi, micul drept credincios, având modificare ciudată la intelect, pare inconştient că se detaşeză de colegi şi
de persoanele apropiate prin răspunsuri pretenţioase, bizare, la definiţiile
cunoscute de ştiinţa vieţii.
Securitatea este informată rapid că băieţelul ar putea fi victima bisericii
scientologice strecurată nu se ştie cum din Occidentul decadent în patria socialistă. Ofiţerul numit cu cercetarea cazului este tatăl unui elev
de clasa a VIII-a la o altă şcoală din sector, pe care, însă, îl mută aici, în clasă cu fenomenul Atomiţă pentru motive uşor de înţeles; astfel, experienţa informativă se va transmite ca moştenire în sânul familiei. Pornindu-se de la bănuiala brută până la confirmarea certă a paranormalului din corigent, urmărirea presupune
acţiuni programate pe un întreg trimestru.
[...]
– Tovarăşe profesor, tatăl meu a murit electrocutat din neştiinţă când familiei îi era lumea mai dragă. Nu putem ocoli prezenţa curentului într-o societate civilizată, tot aşa cum nu putem evita credinţa în Dumnezeu, generatorul tuturor energiilor pozitive…
– Stai, energiile negative sunt la fel de necesare, chiar dacă le punem pe seama
dracului, îl completează maistrul.
– Dracul e neputinţa, neştiinţa individului bun de ocară, nu energia negativă
care face parte dintr-un tot dumnezeiesc, optim, funcţional. Voiam să audă
colegii mei, de fapt, că merit respect pentru învăţarea normelor de prevenire a morţii ca pedeapsă veşnică datorită unui moment
de viaţă neglijentă.
Profesorul care, ca şi elevii, simţi în zona craniană stimuli electrici de atenţie mobilizatoare, rămase numai ochi şi
urechi în legătură cu intervenţia neobişnuită a copilului. Apoi, parcă deconectat
dintr-o priză magnetică, se adresează lui Mihai:
– Măi băieţaş minunat, ce ştii tu despre electrocutare?
– Este mortală când, în condiţii anormale, rătăceşti cu inima slabă şi mintea neinstruită printre doi
electrozi având sarcini opuse; şi vitală, prin şocuri electrice dozate pentru recuperarea
funcţiilor inimii căzute temporar. Vreau să spun că ne trăim viaţa între două forţe – pozitivă şi negativă – iar dacă nu vom şti să alegem nemurirea, nu avem salvare…
[...]
– Măi, să fie, uite cum buricul lui Cristos mă pune pe mine la punct… Sau lasă, că dau în prostia copiilor dacă zic ceva necreştinesc – se înfrânează dascălul, reîncepând lecţia la care participă numai ochi şi urechi de şcolari.
Săptămâna următoare, la orele de organizare, Atomiţă refuză politicos propunerea
profesorului să fie şeful echipei de băieţi pe motivul că „cei din urmă trebuie să ajungă cei dintâi şi, apoi, nu am destulă ucenicie pentru a fi un păstor bun”.
[...]
– Ce se petrece aici, tovarăşe profesor, de-aţi dat drumu’ la indisciplină în timpul orelor?
– Era să am un caz mortal prin electrocutare şi nu-mi pot stăpâni groaza de ce mă aştepta. El este „prăpastia” în care puteam să cad nevinovat, zice arătându-l pe Atomiţă, care mai rămăsese pentru alte scuze, forţat şi de colegii
colţoşi.
– A, tu, sfântule drăcos… Am auzit eu că eşti anormal, ripostează directorul frecându-i urechea doar o clipă, fiindcă îi amorţi mâna. Să-i propuneţi scăderea notei la purtare în consiliu, tovarăşe, pardon, domnule profesor! Ordonă tartorul şcolii, încurcat, frecându-şi braţul întrerupt brusc din urecheală.
Mihai ar vrea să plângă cu o ploaie de lacrimi răcoritoare, ca toţi copiii vinovaţi, certaţi şi nemângâiaţi, dar abia i se umezesc ochii. Apasă pe năsturelul inteligenţei, vrând să se explice cumva, şi înţelege că este momentul să tacă fiindcă nicio justificare nu-i acoperă
greşeala. Apasă cu arătătorul însemnat să-i apară omul geometric, sfătuitor: „Du-te acasă, fiule, şi roagă-te prin Dumnezeu, Tatăl, să capeţi iertarea
oamenilor mari, mulţumeşte-i că trăieşti promiţând să nu mai asculţi de ispite rele. Terminat!”
Doamne, chiar nici puterea ta, dată omului, nu-l scuteşte de necazuri când este supus greşelii? Întreabă păcatul din prejmă, încercând să-l clatine pe băiat înaintea rugăciunii. Dar este alungat prin luptă!
[...]
Psihiatrul mulţumeşte pentru îngăduinţă, se apropie de copil, îl mângâie pe creştet cu sfioşenie în văzul clasei, rugând-o pe mama lui să iasă împreună. Secretarul de partid îl întâmpină:
– La ce concluzie aţi ajuns, doctore?
– Lăsaţi copiii să vină la mine…
– Adică la clinică? [...]
Vă mulţumim.
|
Gratuit:
cărţi şi articole 
Cumpăraţi aceste cărţi: Practice 
Pentru copii 
Didactice 
|
