Acasă la eLiteraturaCe sunt cartea electronică?Cum îţi poţi publica eCartea în cadrul proiectului eLiteraturaLista autorilor publicaţi de eLiteraturaLista cărţilor electronice publicate de eLiteraturaDespre noi - ASB şi ePublishersContactează responsabilii proiectului eLiteratura
Linkuri utile *** Self-Development Audiobooks
SBI! Do The Math



Audio Books for You

Personal Development
Business Strategy
Wealth Building
Mind & Body
Spiritual Growth
Sales Training

New Releases
Top Sellers
Classics
Simple Truths

MP3 Programs

All Programs

Make Money Selling Audio Books! Become a Nightingale-Conant Affiliate


Visit Amazon!

Royalty Free Images

 

Haimanaua. Roman de Emil Mladin

Coperta romanului "Haimanaua" de Emil Mladin

Romanul Haimanaua te striveşte. Nu îţi dă nicio cale de salvare, de înălţare din noroiul în care ai fost aruncat. Ca în Infernul lui Dante, viaţa pare să-i spună fiecăreia dintre fiinţele umane: "Lăsaţi orice speranţă, voi, cei care intraţi aici!" Şi totuşi... Zâna Bună pare să existe. Cum reacţionează însă eroii când li se întinde o mână de ajutor? Oare răul se naşte în noi sau îl preluăm din jurul nostru şi nu mai scăpăm de el ca de ciumă? Totul pare să conducă spre strivire, negare, resemnare... Citeşte mai mult.

Scriitorul şi dramaturgul contemporan Emil Mladin

Pentru a cumpăra acest roman, apăsaţi aici. (Cheia de activare pentru această carte digitală costă 5 dolari USA, plătibili şi în lei la cursul valutar din ziua plăţii.)
Pentru a citi fragmente din roman, apăsaţi aici.
Pentru referinţe critice, apăsaţi aici.

Haimanaua. Referinţe critice

HORIA GÂRBEA – În „Haimanaua”, după ce personajul principal e adoptat de familia procurorului general Radu Costea, scăpînd de infernul din orfelinat, lucrurile nu se simplifică pentru el.
Radu, acum Costea, trece prin diferite experienţe, cele mai multe traumatizante, în şcoala cea nouă, în bande de infractori, în fabrica unde ajunge pentru că nu intră la facultate şi apoi în armată. Tatăl adoptiv moare, apoi şi mama adoptivă. Radu Tristu, devenit Radu Costea nu îşi găseşte locul nici în lumea de unde a plecat beneficiind aparent de o şansă unică, dar nici în lumea unde i s-a oferit această şansă. Nu-şi mai găseşte un sens al vieţii nicăieri, e detestat din ambele părţi şi ultima filă a cărţii este un formular „certificat constatator al morţii” prin care se atestă că personajul, născut în 1949, moare în 1973 prin „asfixie mecanică provocată”. Mai exact, „haimanaua” inadaptabilă îşi pune ştreangul de gît. 
În chip rece, comportist, chiar cînd adoptă, cel mai adesea, persoana I din perspectiva personajului central, Emil Mladin nu trage nicio concluzie, cu atît mai puţin o morală, a întîmplărilor expuse. Volumul e pur şi simplu un dosar existenţial. Sinuciderea finală a lui Radu Cosma nu e atît de misterioasă ca a celebrului Anghelache al lui I. L. Caragiale. Totuşi explicaţiile pot fi multiple şi contradictorii. S-ar putea invoca mediul formării lui Radu în primii şi esenţialii 10-11 ani de viaţă ca şi cel opulent dar incomod, constrîngător, al unei familii nomenclaturiste.

RĂZVAN VONCU – Haimanaua este primul roman în care harul scriitorului de a imagina personaje memorabile se manifestă în toată plenitudinea. El a deschis calea pentru toate romanele ulterioare, de la Părintele Mavrodin la Champs-Elysées, consacrându-l pe Emil Mladin drept una dintre certitudinile prozei româneşti de după 1990. În acelaşi timp, romanul s-a alăturat textelor altor colegi de generaţie, întru configurarea unei reorientări a genului, de la proza scurtă şi experimentalismul de tip postmodern al optzecismului, către „realismul semnificativ” (cum spunea Cătălin Ţârlea) al nouăzeciştilor. Revenirea la procedee narative cum ar fi conflictul sau unitatea interioară a personajului ţine de preferinţa pentru romanul pur şi simplu, în detrimentul meta-romanului dominant în anii ’80.

TRAIAN T. COŞOVEI – În proza românească contemporanã, Emil Mladin este printre rarii autori de o virilitate textualã remarcabilă; romanul său Haimanaua este deopotrivă biografie, viaţă trăită, cât şi ficţiune. Romancierul are, în opinia noastră, „brutalitatea“ narativă a lui Hemingway şi sensibilitatea rănită a unui Jack London muntean. Avem certitudinea că romanul său nu va fi numai un eveniment editorial al anului (...), ci şi un best-seller ce nu face concesii setei de senzaţional, în favoarea unei acute, dureroase autenticităţi

Pentru a cumpăra acest roman, apăsaţi aici.

Haimanaua. Fragmente din roman

Fragmentul 1:

– Deşteptareaaa! Deşteptareaaa!
– Ce mai vrea şi ăsta, ce urlă aşa?
– Pe dracu', ce să vrea! Zi-i Mopsu şi gata!
– Bă, voi nu auziţi, bă, că am dat deşteptarea, ce dracu' mai staţi în pat?
– Gata, dom' şef, gata...
– Bă, ăla mic, tu ce faci? Trage dracu' nădragii pe tine şi mai repede la curăţenie! N-auzi?
-Am auzit, am auzit, gata...
– Ce-ai zis, bă, gata?! Te ia dracu' acu'!
– Gata, gata, dom' şef, imediat...
– Cum te cheamă, bă, ăsta mic?
– Radu, Radu Tristu, dom' şef.
– Hă, hă, hă! Cum ai zis, Tristu?
– Da, dom' şef, Tristu.
– Bă, vezi cum te porţi, că „te-ntristez“ eu acum! Câţi ani ai, bă?
– Zece, dom' şef.
– Aha, la grupa a doua! Vezi de paturile ălora de colo şi după aia te faci la mine să te prelucrez puţin, că eşti nou şi nu prea ştii ce-i pe la noi.
Acesta a fost primul contact cu Mopsu, supraveghetorul cu ochi de câine turbat. Privindu-1, aveai mereu senzaţia că are şi bale la colţurile gurii. Înalt, noduros, negru şi nespălat, era pus să aibă „grijă“ de grupele I şi II, să ne înveţe cum să ne purtăm, să fim recunoscători că nu căutăm prin lăzile de gunoi ale oraşului. Ştia, ştia bine ce să ne „predea“. Trebuia să nu uităm cine eram, de unde veneam, unde eram. Era o lecţie pe care era de preferat să o înveţi chiar din primele zile şi să o repeţi în gând ani în şir.
Eram nou în şcoala specială, creată pe lângă orfelinatele bucureştene. Era una din cele câteva şcoli care aveau ca singură menire strângerea şi trierea celor fără părinţi, a celor fugiţi de acasă sau abandonaţi în anii de foamete de după război. Nu prea interesa pe nimeni dacă viitoarele promoţii ale şcolii erau pregătite sau nu la nivelul şcolilor normale. Esenţialul era să se facă o curăţenie generală în Bucureşti, capitala golanilor, ţiganilor, a abandonaţilor prin gări, a moldovenilor alungaţi de secetă şi foame, a borfaşilor din Brăila şi Galaţi, capitala a tot ce era mai rău prin ţară.
În fiecare săptămână, primeam noi „colegi“ de şcoala. Sporea numărul celor nenorociţi, pescuiţi de miliţie şi daţi spre îngrijire statului.
Eram mai degrabă mic de statură, cu picioarele ca nişte fuse şi pieptul uşor deformat din cauza rahitismului. Nu prea eram făcut spre a mă impune printre cei din şcoală, nu aveam forţa necesară pentru a stăpâni pe careva, poate doar o anume încăpăţânare în a fi mai colţos decât ceilalţi. Cu toate că aveam o experienţă de şase-şapte ani la un orfelinat, eram buimăcit de tot ceea ce se întâmpla în jurul meu, de toată agitaţia, de urletele celor mari, de regimul infernal impus de supraveghetor.
Trecuseră două zile de când eram în orfelinat şi tot nu puteam să-mi revin, eram speriat de tot ce vedeam, de toate câte mi se întimplau, eram năuc. Dimineaţa, mai mergea cum mai mergea, dar seara, după ce ne întorceam de la masă, era ceva groaznic, începând cu programul de dezbrăcare, cu „serviciile“ făcute celor din grupa I, cu snopeala încasată pe nimic, şi terminând cu spălatul WC-urilor la 12 noaptea.
Intra în sarcina celor din grupa noastră să-i spălăm pe picioare pe cei mari, să le facem paturile pentru culcare, să le facem masaje că de, erau obosiţi. Trebuia să apeşi până simţeai că îţi cad mâinile fără vlagă, trebuia să apeşi spinările negre şi transpirate, să apeşi fesele împuţite ale celor mari. Deseori, unii aveau chef şi de mai mult. N-aveai voie să te plângi, imediat primeai un picior în burtă sau o palmă peste ochi. Asta era, de obicei, prima parte a programului.
Când se simţeau în sfârşit satisfăcuţi de „servicii“, începeau pariurile. Se paria pe noi ca pe cai, la curse. Ne aliniam, patru-cinci băieţi, pe intervalul dintre paturi şi aşteptam comanda. Se „programau“ curse dus-întors de alergare în patru labe, mers în genunchi, târâş pe burtă. Pariurile erau făcute pe ţigări, pe porţii de mâncare – ale noastre, bineînţeles – poze cu femei şi alte chestii dintr-astea. Noi, cei care urma să luăm startul, ştiam ce ne aştepta dacă pierdeam: scuipături în faţă, şuturi, pumni, tot felul de porcării, care mai de care. Doar se pierdeau ţigări, poze, mâncare! Eram puşi în linie şi la semnal porneam.
N-am să uit toată viaţa senzaţia pe care o aveam, dorinţa de a nu pierde, dorinţa de a-i da dracului cu şcoala lor cu tot, să nu-i mai aud cum urlă din paturi, cum ne mai „îndeamnă“ cu câte un şut. Mi-era greaţă de tot, dar trăgeam, trăgeam să nu pierd, să nu fiu luat în serie.
De obicei, pe mine paria Ramon. Ăsta ştia şi să scuipe, şi să bată. Trebuia să câştig.
Când se saturau şi de pariuri, cei mari ne lăsau în „pace“, să mai spălăm şi noi un WC sau un culoar, să mai dăm o mătură pe scări. Toate se făceau sub privirea înţelegătoare a Mopsului, care „intervenea“ şi el, dacă cei mari mai scăpau cumva câte ceva. Pentru unii, programul nocturn continua şi după miezul nopţii.
În a treia noapte de când mă aflam în internat, am auzit la un moment dat ceva lângă patul meu. Am deschis speriat ochii. Era Bledea. După ce mi-a făcut semn să tac din gură, s-a aşezat pe marginea patului şi s-a uitat aşa la mine vreo cinci-şase minute. Mă cântărea. Ştiam de la orfelinat ce înseamnă asta.
– Auzi, mă, Tristule, tu, aşa, tu n-ai niciun prieten pe-aici să te apere, să-ţi mai dea o porţie de mâncare, ha?
– Nu, n-am. Sunt nou şi...
– Lasă, mă, că ştiu eu că eşti nou, dar eşti prea singur...
– N-am nevoie de nimeni, n-am...
– Ai, mă, ai. Dacă n-ai pe nimeni, te halesc ăştia. Uite, mie îmi pari un băiat mai aşa, mai de treabă.
– Eu n-am pe...
– Lasă, mă, că ştiu eu ce ai şi ce n-ai. Auzi, hai până la baie să mai discutăm, că aici ne-aude ăştia, hai!
M-am sculat din pat hotărât să-i spun...
– Hai, mă, că nu-ţi fac nimic, nu te bat! Hai!
Am intrat la duşuri, a aprins lumina şi s-a uitat peste tot. A scotocit fiecare WC.
– Să nu fie careva pe aici să ne audă, că e nasoi ăştia, gata merg la Mopsu cu tira!
Şi-a aprins un chiştoc şi prin fumul albăstrui se uita subţire la mine.
Mestecând chiştocul în colţul gurii, s-a apropiat de mine, a întins o mână grea şi murdară, mi-a pipăit umerii, pieptul şi m-a mai măsurat de vreo două ori din cap până-n picioare.
– Eşti cam slăbănog, mă, Tristule, n-ai prea mâncat pe unde ai fost?
– Nu prea.
– Nu-i nimic, nu-i nimic, las că aici te ajut eu să-ţi mai revii! Da', auzi, de ce ai pieptul aşa, ieşit în afară? Parcă eşti femeie!
– Nu, n-am pieptul...
– Cum nu, mă, cum nu? Ia, dă-ţi pijamaua jos să văd şi eu de ce eşti aşa... Hai!

Pentru a cumpăra acest roman, apăsaţi aici.

eLiteratura a achiziţionat pentru aceeastă carte, de pe site-ul Dreamstime.com, fotografia GYPSY.

Fotografia GYPSY de Andrey Kiselev, achiziţionată de pe Dreamstime.com

GYPSY © Andrey Kiselev| Dreamstime.com

Fragmentul 2:

– Vreau să-ţi vorbesc, tinere! Mă aştepţi în faţa uşii din capătul coridorului! Doamna Costea vorbea fără să se uite la mine, cu toate că avea privirea aţintită asupra mea. Probabil că eram prea mic ca să mă vadă. Tonul şi modul în care fusesem poftit să aştept nu admiteau replică şi nici nu prevesteau ceva bun. Şi eu, care voiam să mă duc să-i spun la revedere prietenului meu, pe care îl aştepta maşina la poartă...
Am aşteptat cam cinci minute, în care m-am pregătit pentru tot ce putea fi mai rău. – Intră, te rog, că mă grăbesc!
Invitaţia doamnei Costea suna mai mult a ordin, aşa ca m-am executat.
Biroul domnului Costea, căci asta era camera în care pătrunsesem, m-a strivit pur şi simplu. Pereţii încărcaţi cu sute şi sute de cărţi, cele două tablouri uriaşe care reprezentau nişte bărbaţi impozanţi, mobila sculptată, canapeaua din piele, covorul gros şi moale nu erau lucruri pe care eu să le mai fi văzut. Mi se blocaseră toate simţurile. De necrezut! Totuşi erau şi oameni care trăiau aici. Priveam ca prostul rafturile bibliotecii, sutele de cărţi – o lume ce se deschidea în faţa mea, o lume ce putea fi şi a mea...
Am auzit, ca din altă cameră, vocea doamnei:
– Ei, gata, ce-ai rămas ca prostu'? Ce, n-ai mai văzut o bibliotecă?!
Stătea în fotoliul de la birou. Pe mine nu mă poftise să iau loc.
– Uite de ce te-am chemat! Eu cu soţul meu am hotărât să înfierii un copil, un frate, dacă e să-i spunem aşa, pentru
Luiza. Nu-ţi ascund că acesta a fost adevăratul motiv. Luiza este o fată extraordinară. E deşteaptă, cultă, cu reale calităţi pentru muzică. E, într-un cuvânt, ceea ce ne-am dorit noi. Singurul lucru care, din păcate, îi lipsea Luizei, era un frate sau o soră. Eşti prea fraged pentru a înţelege lucrurile astea, dar ceva trebuie să ştii şi tu. Acesta-i motivul pentru care ai fost adus aici şi nu-ţi ascund că totul s-a făcut la insistenţele soţului meu. El te-a văzut, el te-a plăcut şi a insistat să te luăm Nu este omul să renunţe la ceva sau să nu convingă pe cineva atunci când doreşte ceva. Vei deveni, dacă nu fratele sau prietenul Luizei, măcar tovarăşul de joacă de care are nevoie. Vei urma un program special pentru a te pune la punct cu şcoala şi cu ceea ce se numeşte bună purtare. Va trebui să uiţi tot, să uiţi că ai trăit în acel loc, să-ţi uiţi apucăturile de-acolo, să uiţi prieteniile din acel loc. Să nu cumva să pomeneşti vreodată că ai fost în şcoala aia! Pentru toată lumea vei spune că ai învăţat într-o şcoală normală, dar din provincie! E clar?! – Te-am întrebat ceva...
Da, da... doamnă.
– Aşa da. Acum, altceva: nu cumva, când vor veni prieteni de-ai Luizei pe-aici, să spui vreo prostie de-a voastră, vreo necuviinţă, că pleci urgent de-aici!
-Da, doamnă... plec...
– Luiza e mai mare cu trei ani decât tine, aşa că şi din acest motiv trebuie să-i acorzi ascultare şi respect, nu numai fiindcă ea este copilul nostru...
– Da, doamnă, copilul dumneavoastră...
– Eşti obraznic?!
– Nu, doamnă. Doar încercam să vă fiu pe plac.
– Bineee. Acelaşi respect trebuie să-1 arăţi şi faţă de prietenii şi prietenele Luizei, care sunt cu mult peste unul ca tine. Să nu uiţi niciodată acest lucru! Sunt copiii unor conducători ai partidului şi statului, să nu uiţi...
– Nu, n-am să uit... copiii unor conducători...
– Aşa să faci! Ţine minte că ai intrat într-o lume pe care, în mod normal, nu aveai cum s-o cunoşti! Să nu faci cumva greşeala să uiţi!
– Da, doamnă.
Am ridicat privirea spre doamna Costea. Stătea în faţa mea, mă strivea. Eram nevolnic pentru ea, pentru lumea ei. Intram într-o lume în care nu aveai voie să fii altfel decât ei. În care trebuia să zici exact ce ziceau ei, să gândeşti ca ei, altfel nu aveai ce căuta acolo. Nu ştiu dacă atunci eram conştient de aceste lucruri, dar mă gândeam că s-ar fi putut să vină o zi în care să aflu că nu eram ca ei. Veneam din altă lume, o lume fără atâtea cerinţe de a zice şi face pe placul unora pe care nici nu-i ştiam, doar auzisem de ei.
– Acum, că ţi-am explicat câte ceva din ceea ce ai de făcut, vreau să-ţi aduc la cunoştinţă că ţi-am cumpărat haine noi, pantofi, să arăţi ca toţi copiii...
– Mulţumesc, doamnă...
– Te duci la tine în cameră şi te îmbraci cu ce ţi-am cumpărat, să te obişnuieşti cu noile haine şi să nu stai ca un împăiat după-amiază, când vor veni nişte prietene de-ale Luizei! Vezi să nu uiţi să-ţi pui cravata!
– Ce cravată, doamnă?!
– De pionier, da?
– Da, dar eu nu sunt pionier...
– O să fii! Toţi copiii sunt pionieri.
– Da, doamnă.
– O să te înveţe Luiza să-ţi faci nodul.
– Da, doamnă.
– Bine. Acum du-te şi îmbracă-te cu ce ţi-am cumpărat, să văd cum arăţi!

Pentru a cumpăra acest roman, apăsaţi aici.

Fragmentul 3:

Tocmai îmi turna ceva despre nevastă-sa, că ce fericită ar fi fost s-o cunoască pe mama, ce... În uşă apăru Ganţoi. Exista un Dumnezeu al obidiţilor. Scăpasem!
– Băi, băi Ganţoi!... Ţiganul a cotit uşor faţa spre mine, a făcut ochii mari şi a vrut s-o şteargă pe uşă. Ori Dumitrescu avea faţă de securist, ori avea costumul prea gri, cert e că Ganţoi nu prea avea chef să stea la aceeaşi masă cu el.
– O secundă, şefu'...! Din doi paşi am fost la uşă, exact când ţiganul se pregătea s-o închidă pe dinafară. – Ce faci, mă, nu mă mai cunoşti?!
– Auzi, bă, ţâcă, eu cu presării nu stau la masă! Tu n-ai defect, oricum eşti de-al lor. Hai, du-te... văd că se cam chiombeşte la mine urâtu'... Dacă vrei să dai o bere, mă găseşti la „Muscelul“ pă la opt. Hai, pa! Stânga-mprejur şi afară. Rămăsesem lângă uşă cu cel puţin două duzini de priviri pe mine. Majoritatea erau acuzatoare. Să-1 laşi pe şeful serviciului singur la masă ca pe un fraier, că ţie, Radu Costea, îţi venise să inviţi toţi ţiganii la masă... Cei din local, majoritatea din fabrica noastră, cam ştiau cine sunt şi cum ajunsesem mare funcţionar, mare.
– Iartă-mă, şefu'... un fost coleg de liceu...
– Nu-i nimic, nu-i nimic, tovule, am văzut şi eu că-i un băiat de nădejde...
– A intrat la drept...
– Se cunoaşte, sigur, că e un tânăr destoinic, chiar da-că-iaşa... cum se spun?... Mai brunet...
– Tatăl lui e armean, e directorul unui institut de cercetări... Îl cheamă Mazghidian...
– A, sigur, tovule, am auzit de dânsu', un tovarăş de nădejde...
Două ore suportasem tot, dar nu mai puteam. I-am plătit şchiopului încă un rând de halbe, m-am scuzat că am meditaţie la chimie şi am zbughit-o pe uşă afară. Oricum, lui Dumitrescu încă două halbe îi picau perfect. Am luat-o frumos spre cârciumă unde la ora opt Mazghidian junior probabil lingea nişte drojdie.
– Bine c-ai venit, bă, ţâcă, că-s pe drojdie! Dai şi tu ceva lu' nen-tu Ganţoi? Am pus de-o baterie de vin, nişte fripturi înconjurate de cârnăciori, iar de cârnăciori ce mai, de toată leafa mea.
– Bă, ţâcă, uite că te-am făcut...
– Adică de ce m-ai făcut, ce... am vrut eu să te cinstesc şi gata! Şi să ştii că nu-mi pare rău după bani...
– Şi tac-tu ce-o să zică, că eşti copil rău şi n-aduci banu' acasă, ca...
– N-are nevoie el de banii mei. Să ştii că mi-a zis că pot să-i cheltuiesc cum vreau...
– Cu urâtu' ăla-n costum, cu mine...
– Cu oricine. Sunt major şi dispun de banii mei cum vreau...
– Dacă mai ai...
– Păi, nu prea...
– Las', bă, ţâcă... Costeelee!!!
– Da, acum, dom' Ganţoi, acuma!
– Adu două baterii şi pune de-o cafea că lu' ăsta i-a fugit sângele din meclă şi trebuie să-1 duc şi-acasă...
– Păi, măi, Ganţoi, nu mai am nimic...
– Las', bă, ţâcă, nu stă Ganţoi la banu' tău! Am vrut să văd dacă nu cumva eşti nasol.
– Păi, nu mă ştii că sunt băiat bun?
– Las' că am avut eu un partener bun, nu ca tine, unu' de-a băut de la mine de n-are nici tac-tu atâţia bani să pună la loc, şi p-ormă mi-a luat tovarăşa cu care trăiam ş-a roit-o la Constanţa să se bronzeze. S-a bronzat de tot, că 1-a găsit aia cu burta-n sus pe nisip într-o dimineaţă, gol puşcă şi cu mâinile pe piept. L-a aranjat şmecherii din port c-a vrut s-o-ntindă cu nişte parai. L-a pocnit Dumnezeu şi p-ăsta.
– Hai, mai ia o gură de cafea, că te duci cu scaun cu tot! Uşurel... Aşa, bă, ţâcă, aşa... Nu fă urât!... Aşa, tot, tot...!
Am băut toată zeama aia fierbinte ce se chema cafea, am dat şi pe mine, l-am îmbrâncit pe Ganţoi...
– Ce, crezi că m-am mototolit?! Fii, băi, serios, Radu Costea e pe picioare!...
– Bine, bă, ţâcă, stai jos, nu te da voios, că vii grămadă! Hai să ne mai pună de-o ciorbă...
– Nu... m-am căratt, gata, e ttârziu...
– Şi cine te duce acasă, ha?...
– Ppăi ttuu... că eşti priettenu' meu, că...
– Vezi să nu, ţâcă! Eu am treabă aici, nu beau doar aşa să mă fac şi gata. Coostelee!!... Cum făcea nea Costel ăla, că era mereu pe fază?... Au mai apărut două ciorbe de văcuţă şi o baterie de vin.
– Bbăăi, Ganţoi, eu... eu nu... eu nu... – Auzi, ţâcă, bagă ciorba-n tine, că eşti făcut rău de tot şi n-am chef să faci fo prostie şi să intru tot eu. Tu îl ai pe tac'tu, pe ăla-n costum, cu care beai bericile...
– Ie şşefful meu... – Aiurea, ţâcă! Habar n-ai că ăla, Dumitrescu, a fost la capitală, la judiciar...
– Cinee, pprostu' ăla... la...

Pentru a cumpăra acest roman, apăsaţi aici.

Haimanaua. Cumpăraţi acum!

A cumpăra o carte electronică publicată online de eLiteratura înseamnă a cumpăra o cheie de activare, care vă permite să deschideţi un exemplar al cărţii pe un calculator. Dacă vreţi să deschideţi cartea pe un alt calculator cu aceeaşi cheie de activare, mai întâi veţi dezactiva eCartea de pe primul calculator.

Cheia de activare pentru această carte digitală costă 5 dolari USA, plătibili şi în lei la cursul valutar din ziua plăţii.

Pentru a cumpăra cheia de activare, puteţi să folosiţi fie un card de debit sau de credit, fie contul dumneavoastră PayPal. Dacă nu doriţi să plătiţi online, puteţi să plătiţi prin bancă sau în numerar. În funcţie de modalitatea de plată aleasă, apăsaţi pe una dintre imaginile de mai jos:

Cumpăraţi acum, plătind prin bancpă sau în numerar

Dacă nu aveţi cont PayPal şi doriţi să vă faceţi, apăsaţi aici.

După efectuarea plăţii, primiţi cheia de activare şi instrucţiunile privind folosirea acesteia. Dacă efectuaţi plata online, veţi putea citit cartea imediat. Dacă faceţi plata prin bancă sau în numerar, primiţi cheia de activare şi instrucţiunile la câteva ore (între 2 şi 48 de ore) după efectuarea plăţii.

Redăm mai jos paşii de efectuat pentru deschiderea cărţii pe calculatorul dumneavoastră.

1. Descărcaţi pe calculatorul dumneavoastră cartea electronică Haimanaua. Roman de Emil Mladin, apăsând aici.
2. Cartea se prezintă sub forma unui fişier arhivat. Dezarhivaţi-l cu o aplicaţie corespunzătoare. Dacă nu aveţi niciuna instalată pe calculator, descărcaţi 7-zip de aici.
3. Prin dezarhivare, obţineţi un fişier executabil (cu extensia .EXE). Dublu click pe el. Pentru a se putea deschide, trebuie să aveţi instalat pe calculator Adobe Reader, versiunea cea mai recentă, pe care o obţineţi de aici.
4. Când se deschide fişierul executabil, veţi vedea numai o mostră (o parte din carte). La pagina 2 a acesteia aveţi instrucţiuni privind introducerea cheii de activare. După ce introduceţi cheia de activare, se deschide întreaga carte.

Dacă aveţi nevoie de ajutor pentru deschiderea cărţii după ce aţi cumpărat cheia de activare, contactaţi-ne:

Lectură plăcută!

Pentru a citi fragmente din roman, apăsaţi aici.
Pentru referinţe critice, apăsaţi aici.
Pentru a cumpăra acest roman, apăsaţi aici sau pe unul dintre butoanele de mai jos.

Cumpără acuim, plătind prin bancă sau în numerar

Dacă nu aveţi cont de PayPal şi doriţi să vă faceţi, apăsaţi aici.
Cheia de activare pentru această carte digitală costă 5 dolari USA, plătibili şi în lei la cursul valutar din ziua plăţii.

Prosperitatea ta este în mâinile tale! Cumpără Site Build It! şi devino prosper în activitatea ta.

Descarcă gratuit cartea digitală Eu te-am făcut, eu te omor. Ghidul bunelor maniere pentru părinţi. Apasă aici.

Visit Amazon!