Acasă la eLiteraturaCe sunt cartea electronică?Cum îţi poţi publica eCartea în cadrul proiectului eLiteraturaLista autorilor publicaţi de eLiteraturaLista cărţilor electronice publicate de eLiteraturaDespre noi - ASB şi ePublishersContactează responsabilii proiectului eLiteratura
Linkuri utile

Crime la Elsinore. Roman de Horia Gârbea

Coperta romanului Crime la Elsinore de Horia Gârbea Este un roman despre actualitatea românească de tranziţie scris cu nestăvilit umor. Un teatru de provincie devine arena pe care defilează toate personajele-simbol ale unei societăţi care se adaptează cu greu la o lume nouă. Actori plini de patimi, orgolioşi şi nebuni, care-şi doresc să facă marile jocuri, agitaţie haotică: iată tot atâtea valenţe prea româneşti ca să nu ne recunoaştem în ele.
         Citat din
Artline.ro.            Citeşte mai mult...
Scriitorul Horia Gârbea, preşedintele Asociaţiei Scriitorilor Bucureşti

Pentru a cumpăra acest roman, apăsaţi aici.
Pentru a citi fragmente din roman, apăsaţi aici.
Pentru referinţe critice, apăsaţi aici.
Pentru a cumpăra cartea în diverse formate pentru eBook-reader-e, megeţi la elefant.ro; apăsaţi aici.

Crime la Elsinore. Referinţe critice

Ubicuitatea scriitorului se vede fericit instrumentalizată în romanul Crime la Elsinore, o incursiune plină de vervă şi umor în lumea teatrului românesc, cu scenele, conflictele şi culisele ei. Dramaturgul care ştie tot şi panoramează, cu un ochi rău, acest univers pestriţ şi pitoresc este unul şi acelaşi cu prozatorul care făcea, prin romanul Căderea Bastiliei (1998), o cronică acidă a vieţii literare bucureştene. Aceeaşi cursivitate narativă şi aceeaşi maliţie ucigătoare, constituenţi de bază ai unor ficţiuni inspirate copios din realitate (...).

Într-o parte, o lume îmbibată de corupţie, incompetenţă, impostură şi prostie neruşinată; în cealaltă, una a oamenilor obişnuiţi, cu scaun la cap, imuni la cântecul sirenelor pseudo-artistice. „Răutatea” romancierului se diluează o singură dată, atunci când un fragment de o mare frumuseţe întrerupe desfăşurarea evenimentelor, pentru a descrie, pur şi simplu, Scena (cu majusculă). Ironia auctorială se evaporă, accentele devenind aproape lirice. O scurtă şi intensă declaraţie de dragoste făcută teatrului autentic şi celor care îl servesc. După care ne întoarcem, cu Horia Gârbea cel satiric (...)

Romanul, delectabil, se citeşte pe nerăsuflate; şi singurul regret al cititorului e că se termină prea repede. Aşa ni se întâmplă cu toate comediile bune.
Daniel Cristea-Enache

Romanul Crime la Elsinore se citeşte repede şi satisface prin umorul autentic, fiind o scriere în mod declarat ficţională, deşi clădită pe şabloanele societăţii contemporane, uneori cu trimiteri transparente la stări de lucruri ori persoane uşor de identificat. Dar aceasta este doar impresia lăsată de colajul general, pentru că, aşa cum atrage atenţia autorul, în Precizările care preced romanul, orice legătură cu o realitate cunoscută va fi respinsă cu indignare şi dispreţ. Prin urmare, povestea amestecă o serie de realităţi, care, ca şi titlul însuşi, sunt doar similare cu imagini binecunoscute, precum impostura ori corupţia.
Dar nu subtilităţile ori metaforele susţin romanul, ci marea poftă de povestitor a autorului, care găseşte mijloace strălucite pentru o poveste nespectaculoasă.
Doina Ruşti

Calitatea indiscutabilă a prozatorului Horia Gârbea e mobilitatea inteligenţei cu care-şi administrează umorul. Iar aceasta, el nefiind decât accidental un umorist. Scoase din paginile cărţii (şi din marginile stilului), fragmentele pline de haz nu pot funcţiona ca anecdote. Iar a le pastra şi a le reproduce verbatim din memorie se arată la fel de incomod, din pricina aceloraşi restricţii de stil. Mai apropiat, din acest punct de vedere, de Al. O. Teodoreanu cel din Hronicul măscăriciului Vălătuc decât de I. L. Caragiale, Gârbea nu poate pătrunde în permisivul folclor umoristic. Iată de ce orice încercare de repovestire a cărţilor lui cedează, fără cale de întors, locul citatului. De obicei, suficient de amplu.
Cosmin Ciotloş

E o satiră a micului univers al oamenilor de teatru, un teritoriu, o ştiu până şi profani ca mine, pe cât de mic, pe atât de bântuit de furtunile vanităţilor personale. Este povestea montării unei piese-colaj din dramele shakespeariene numite Crime la Elsinore, la un teatru din binecuvântata urbe Călăraşi (alintat, de cunoscători, cu rima Călăraşi/Mai mult praf decât oraş, de bună seamă pentru nesfârşitele furtuni sahariene dezlănţuite des pe uliţele... pardon, bulevardele localităţii). Demiurgul montării cu pricina este maestrul Ivan Cosma („celest regizor şi director de peşteră culturală”). Termenul de „maestru” poate să ne ducă cu gândul şi la ilf-petrovianul Ostap Bender, el însuşi maestru al marilor combinaţii (să nu uităm că în Douăsprezece scaune Bender ocupă vremelnic postul de pictor de decoruri al unei trupe de teatru). Cosma se dă de ceasul morţii să pună în scenă la teatrul de pe malul Borcei struţo-cămila în chestiune pentru a rupe gura târgului, recte a Bucureştilor şi, implicit, a întregii ţărişoare. E secondat de camarazi de arme pe măsură: actorul Iacint Manoil („Era ştiut că Iacint Manoil are succes la femei. Era atât de urât, că le impresiona. Şi atât de direct în prostia lui, că părea sincer") sau maestrul coregraf Sasu („Sasu avea marele avantaj că nu-şi dorea niciun fel de glorie. Mult mai pragmatic, avea un singur dor: să bea cât mai mult whisky, amestecat cu Martini alb.”) .
(…)
Autorul, care nu ezită să folosească tot soiul de regionalisme, multe din ele zemoase şi muşcătoare (drugăleaţă, limboată, a ghilosi, fofelniţă, târtoşă etc.) ne face surpriza de a ataşa, la sfârşitul cărţii, un glosar în care aceste cuvinte sunt explicate. Nu m-ar mira ca unora procedeul glosării să le apară rebarbativ. Dacă ţinem însă seamă de faptul că Gârbea e înainte de toate un clasic (satira e o formă clasică!), tehnica nu ne mai surprinde într-atât – autorul, după ce a stigmatizat vicii şi a caricaturizat indivizi, face şi lucrare pedagogică cu cititorul.
Micawber

Scriitor de forţă, Horia Gârbea este el însuşi autorul a douăsprezece piese de teatru jucate în ţară şi pe mari scene din Franţa sau Anglia. De unde provine poate şi perspectiva sa caustică la adresa teatrului, conjugată cu disponibilitatea spre ludic. Fermecător stilist cu înclinaţii spre intertextualism, autorul apelează într-un mod fericit la „citate” din I. L. şi Mateiu Caragiale, din Creangă şi din alţi clasici : procedeu care sporeşte savoarea unei cărţi-eveniment.
Artline.ro

Pentru a cumpăra acest roman, apăsaţi aici.
Pentru a cumpăra cartea în diverse formate pentru eBook-reader-e, megeţi la elefant.ro; apăsaţi aici.


Crime la Elsinore. Fragmente din roman

Fragmentul 1:

La Rolcarton viaţa era un vis. Culoarul lung, podeaua de ciment zgrumţuroasă. Oamenii, mai cu treabă, mai cu ziarele. Birouri mari, multe. Ferestre înalte, de hală industrială. Puteai să stai singur în biroul tău în pielea goală să nu te vadă nimeni. N-avea Ţucu tehnică individuală s-o ţină în defensivă pe calculatoreasă cît timp aveau ei în faţă. Teoretic.
Dar ceasul rău te-ajunge şi-n somn. Opt sute nouăzeci şi trei de zile nu mai trecuse Iacint pe la serviciul nevestii-si. N-avea de ce. Plus că duhoarea de carton dat cu clei şi lac îi făcea greaţă. Acum, neavînd repetiţii la Călăraşi, n-avînd cu cine bea o bere, ori tot mînat de primăvară, uite că venise. Cînd smucise uşa, de fier şi ea, a biroului, nu înţelesese cine erau cele două mogîldeţe opintite în picioare într-un colţ de încăpere. Nici nu pricepuse ce fac. Întîi că el eram cam contre-jour. Apoi n-avea imaginaţie să asocieze serviciul contabilităţii cu numerele.
Pentru oameni cu inteligenţa normală totul mai putea fi încă salvat. Unde pui însă fîstîceala bîzdovecii care nu mai păcătuise niciodată? Plus ghinionul feroce care-l propulsase pe Ţucu în fruntea autorilor de autogoluri din toate seriile. Îşi băgase mingea în proprie poartă şi din corner, şi din acţiune, şi cu capul şi cu cotul. Aşa şi-acum.
Adulterina scoase pe gură singurele cuvinte ce nu trebuiau emise:
– Soţul meu!
Să fi spus „Arde casa”, „Cruce-n sîn” sau măcar un neutru „Bună ziua”, tot n-ar fi fost nimic. Aşa însă, apărătorul sărise ca ars, trăgînd de nădragi, se repezise la Iacint, care tot nu pricepuse decît pe jumătate, şi-l întrebase cu absurditate conform poziţiei lui în clasament:
– Şi ce vrei, bă?!
Histrionul nu ştiu ce să spună că ar vrea. Ar fi răspuns tot o tîmpenie, mai probabil nici n-ar fi răspuns. Dar Ţucu, avînd mintea rătăcită, plusase tot el demonstrînd, pentru prima dată în carieră, un joc de cap remarcabil. Creştetul lui sparse dantura altfel impecabilă a încornoratului.
De-aici începură pentru toţi necazurile: poliţie, medici legişti, dentişti, procuratură, divorţ, tribunale, suspendări de spectacole, anchete, sancţiuni, denunţuri.
Pentru singura lui lovitură de cap reuşită, Ţucu fu, paradoxal, exclus pe veci din sportul rege, iar echipa, care nu avea nici o vină, desfiinţată degrabă. Iacint îşi puse repede dinţii, dar ceva nu se mai potrivi exact. Cu toate piliturile ulterioare, vorbirea scenică îi rămase puţin sîsîită şi peltică, întristîndu-l pentru totdeauna.
La Rolcarton oamenii au putut citi în ziar, pentru prima dată, o întîmplare zguduitoare azvîrlită de destin în curtea lor pavată cu dale de ciment. Pentru prima dată se uitau de-a lungul şinelor ruginite şi se întrebau în gînd dacă ele nu duc oare spre ceva.
Pentru a cumpăra acest roman, apăsaţi aici.

Fragmentul 2:

Cînd în patria eliberată se deschideau primele buticuri, directorul absolut împînzise deja mapamondul cu prezentarea uriaşelor lui montări. Teatrele lumii şi secretariatele festivalurilor nu mai aveau hîrtie în faxuri. O consumau cu mesajele triumfale azvîrlite de la Călăraşi.
De fapt, fireşte, Ivan Cosma stătea la Bucureşti şi, din propriul său apartament, băga pe gîtul faxului luat pe bani călărăşeni, de email nu se pomenea încă, poze şi programe în limbi străine stăpînite aproximativ. De la ajutoare, se căpătuise cu o ladă de casete pe care întocmise cîte un montaj de zece minute alese cu meşteşug din cele două ore lungi cît dura reprezentaţia. Ele porniseră spre Japonia ca şi spre Brazilia, către Africa de Sud şi Suedia, fără deosebire.
Greu a fost pînă la primul turneu. După aia... Impresarii lenevoşi, cînd venea vorba despre Estul European, nu mai aveau de ce să caute alte încropeli. Mergeau pe mîna lui Cosma care le vindea, altfel cu strălucită abilitate, Cîntarea României deghizată în Shakespeare, Euripide şi Racine. Cîntare pe care ei, neştiind-o dinainte, n-o puteau recunoaşte.
Cînd emisarii gazdelor se iveau în peisajul mioritc, unde erau insistent invitaţi, Cosma nu se uita la bani. Banii prefecturii şi-ai primăriei, uimite să vadă teatrologi negri şi galbeni pe Borcea. Îi omenea, îi ghiftuia cu peşte de Dunăre şi vin de Ostrov, îi plimba şi-i ameţea cu răsuciturile lui de rîmă în călduri. Cum vorbea toate limbile fără să aibă în vreuna un vocabular mai mare de 300 de cuvinte, preopinenţii, oricum luaţi în freză de ceasla, nu pricepeau mare lucru şi nici nu se prindeau că e tîmpit.
Punctul forte al directorului erau actriţele trupei. Erau rele de muscă şi moarte după bambilici sexual cu străinii. Le alesese cu grijă. Ziceai că erau dopate cu cantaridă second hand. Şi-apoi ştiau că distibuirea în echipa mare, cea care avea să îşi desfete auzul cu susurul Senei şi bătăiele Big Ben-ului, depindea de zelul extra-scenic.
Cînd selecţionerele erau de parte femeiască, şi erau, mai ales babete, şeful arunca în luptă trupele în nădragi în frunte cu Iacint Manoil. Nu erau iertaţi de corvoadă nici maşiniştii, dacă arătau bine.
– Rupe-o pe hoaşcă! suna indicaţia regizorală.
Băieţii ce să facă? Le plîngea sufletul după soarele Spaniei şi diurna aferentă. Luau scorpiile şi le dădeau cu osul la pipi de i-ar fi invidiat şi străbunul de pe soclu.
O franţuzoaică tîrtoşoasă venise pentru trei zile şi stătuse două săptămîni. Îl uscase pe Cosma cu telefoanele internaţionale în care îşi minţea şefii că mai are de dus tratative. Era vară, o cărau seara băieţii cu barca peste Borcea şi-o tolăneau prin zăvoaie de învăţase franţuzoaica toate constelaţiile de pe cerul dunărean.
Era, de alminteri o altă strategie a magnificului: să-i ţină pe trimişii străinezi în Călăraşi ca să nu-i agaţe alţi directori sau regizori, amatori de plimbări transoceanice. De acolo, cînd le venea timpul de plecare, îi scuipa direct la aeroport şi ăia rămîneau cu impresia că au nimerit în capitala culturală a ţării lui Dracula.
Pentru cei mai hîrşiţi, avea minciuni rafinate: la Bucureşti nu era recomandabil să meargă, sînt mineriade tot la două zile şi străinii iau bîte în meclă; în Ardeal sînt lupte interetnice - poţi cădea în ambuscade, în Moldova te taie rakeţii. Singura oază de pace era urbea de adopţiune a lui Cosma. Cîte unul auzise de Iassy sau de Cluhul, Cluj va să zică. Ce teatre sînt? Dar la Temeşvar unde pornise zavera? E acolo teatru?
– Nu ştiu ce mai e acum, cu revoluţia. Erau nişte trupe, o să mă interesez.
Oaspetele, a doua zi, ori uita, ori se trecea cu şpriţul.
La plecare, pe Otopeni, fiecare om ce gustase ospitalitatea călărăşeană se simţea cam jenat de faptele la care se dedase acolo, la marginea civilizaţiei. Toţi, persoane cu bun simţ, încercaseră să facă oricum ceva pentru trupa de tineri talentaţi. Măcar pentru a revedea fătucele pe care le cîntăriseră pe mătărîngă.
Cosma nu era nici el nerecunoscător. Cînd trimitea TIR-ul cu decorul spre zările europene, strecura în bagaj, pentru susţinătorii lui externi, cristaluri fine şi covoare, luate moca sau aproape, în virtutea întinselor lui relaţii. Ba chiar, cînd era cazul, cîte un obiect de artă. Mai ales icoane pe lemn afumat, autentice sau pe-aproape de autenticitate. Cine să scotocească bagajele unui sărman teatru, cînd peste graniţe ploua cu tablouri de preţ şi argintărie mănăstirească?
Aşa se făcuse că trupa lui Cosma cutreierase lumea. Era de fapt o trupă de mercenari eclectici, ca în războaiele medievale. Actori, actriţe, maşinişti luaţi de pe unde se nimerea, că în Călăraşi nu erau nici de sămînţă. Toţi pontau în teatrul Străbunului Dromichetes pe o leafă de nimic pe care tartorul nu se sfia s-o dijmuiască în caz de cheltuieli neprevăzute. Dar ei ştiau că răsplata lor va fi în ceruri, cînd avionul îi va purta prin ele spre destinaţii visate.
La actorii şi mînuitorii trebuincioşi şi semi-trebuincioşi se adăugau, la nevoie, teatrologi în chip de băgători de seamă şi, legaţi în spatele căruţei, cronicarii care dăltuiau în hîrtie nemurirea lui Cosma. Erau plimbaţi şi hrăniţi, ca Baiazid în cuşca lui Gingis-Han. Deprinşi din comunism cu o slugărnicie fripturistică absolută, nu le venea greu să relateze turneul într-o zeamă grasă de epitete. După ce scriseseră în odioasa vreme şi pentru o pizza şi-o bere, acum salivau de recunoştinţă. Uneori se întreceau prea tare cu firea şi, cînd simţea că ar fi putut stîrni excesiv invidia confraţilor, Cosma trebuie să-i mai plesnească pentru a-i linişti.
Nu lipseau din armada cosmică, a cărei deplasare îi costa bani grei pe cei ce se înfruptaseră din proverbiala ospeţie sudică, de fapt nu pe ei ci instituţiile lor, nu lipseau deci cîţiva politruci de la judeţ. Fie vreun viceprimar, vreun subprefect, fie amanta sau chiar nevasta aceluia, erau înghesuiţi pe lista de plecare. Pentru justificare, dar şi pentru gîdilăciunea orgoliului, li se dădea şi un cîrnăcior de figuraţie.
Cu asta, patronul era s-o feştelească. Luase o trupeşă soţie de consilier-şef şi-o ameţise, în vederea captării soţului, cu un rol mai însemnat. Anume, după ce făcea parte din trupa coregrafiată de Sasu, damicela avea un moment singular. În bezna scenei goale, urmărită de un spot albăstrui, ieşea numai în chiloţii întinşi pe curul lat ca Champs Elysées, cu ţîţele goale, şi vîntura un steag de luptă îmbărbătînd oştirea, precum Ana Ipătescu. Imaginea fusese ciupită de Sasu dintr-un tablou vivant, de pe vremea cînd înscena coregrafii partinice. Doar că pe-atunci protagoniştii trebuiau să se poarte îmbrăcaţi.
Aşadar, într-un punct de cumpănă al reprezentaţiei, madam consilier urma să se avînte, mai mult nudă, şi să fîlfîie drapelul, care nu mai era roşu, ci mov închis. Ba rostea şi o replică. De fapt un chiot pătrunzător şi modulat. Cosma se prinsese că limba română este una de circulaţie restrînsă şi prefera onomatopeele. După cîteva repetiţii, protagonista ad-hoc îl convinsese pe directorul de scenă ca, măcar la premiera la care consortul va fi de faţă, să i se pună pe lăptării nişte capace metalice aurii, ca nişte elemente de armură, menajînd decenţa provincială.
Dar în turneu, la Rio, actriţa improvizată renunţase fără nici o remuşcare la tinichele. Ar fi apărut şi cum o făcuse mă-sa. Făptura şi răcnetul ei plăcuseră atît de mult unui spectator tuciuriu, încît acela îi trimisese flori la cabină şi o poftise la o plimbare cu iahtul. Os conştiincios, femeia îşi ţinuse toate spectacolele, primind după fiecare cîte un bucheţoi de orhidee dar, la finele turneului, nu se mai întoarse în ţara natală, înapoi la consilierul ei.
Fiert de supărare, cu bale de frică la colţul gurii, Cosma trebui să dea piept cu mînia soţului abandonat. Îl luase ca de obicei pe Iacint cu el la trista întîlnire, dar cornutul părea în stare să-i măture pe amîndoi. Noroc că se apropiau alegerile şi un vot norocos îl scăpase pe director de represalii oficiale. Totuşi, vreun an de zile, evită să iasă singur seara din clădirea monumentală a teatrului. Ultragiatul îl putea pîndi în umbra bustului istoric ca să-i facă de petrecanie.
Pentru a cumpăra acest roman, apăsaţi aici.
Pentru a cumpăra cartea în diverse formate pentru eBook-reader-e, megeţi la elefant.ro; apăsaţi aici.

Fragmentul 3:

În Primărie domnea, ca de obicei, o agitaţie furioasă. În partea unde avea acces publicul răsunau mereu certuri, ameninţări cu procuratura, ţipete de femei isterice atît dinspre solicitanţi cît mai ales dinspre gagicile de la ghişee, alese parcă pe sprînceană dintre cele hărtănite la creier de atacul hormonilor.
Uşile se deschideau violent. Cap de inginer, Camil Deleanu tocmise o firmă ce instalase la absolut toate uşile din primărie nişte arcuri amortizoare care făceau imposibilă trîntirea lor. Nu suporta uşi pocnite pentru că nevastă-sa, cînd îi făcea scene, îşi sublinia dreptatea cu troznete de uşi. Cum nu putea s-o oprească de la scandal, educînd-o la bătrîneţe, Camil îşi montase dispozitive de amortizare şi acasă.
La primărie însă, neputinţa de a se răcori trîntind uşile sporea nervii angajaţilor şi amplifica alte manifestări zoologice. O funcţionară de la serviciul de mediu, nemaiavînd vorbe, scuipase o babă reclamagioaică. Trebui dată afară, baba reclamase ofensa pînă la primul-ministru, şi cum avea trei copii şi nici un bărbat, fu reangajată pe post de femeie de serviciu. După două zile în noua funcţie, sclipirile de satisfacţie din ochii fostelor colege o făcuseră să se spînzure acasă cu cablul de la telefon. Bine că nu în primărie, ziseseră toţi, mai sînt şi femei cu bun-simţ!
Camil aduse altă firmă care montase nişte panouri de plexiglas. Ele separau clenţii de funcţionari avînd găurele savant croite în dreptul gurii. Puteau să zbiere unii la alţii, dar nu să se scuipe. Rămînea în partea de jos un spaţiu mic pentru băgarea dosarelor şi a şpăgii.
Partea proastă era că freamătul delirant de jos, la la ghişee, se transmitea pe căile biocurenţilor sus, în birouri unde omul de rînd nu putea să calce. Acolo nu se putuseră instala arcuri la toate uşile, nici plăci de protecţie. Birourile erau mari, dar populate bine, că fiecare avea rude ce trebuiau căpătuite cu cîte un post de referent sau alt gen de băgător de seamă. Majoritatea funcţionarilor erau din speţa Evei şi, cum izonirea din rai se produsese demult, atmosfera era de iad.
Căldura la fel. Şefele mai bătrîne erau retrograde, respingeau pornirea aerului condiţionat, ţipau că e curent şi răcesc la ovare. Cele tinere ziceau mersi, că puteau să se plimbe despuiate, sub pretext de căldură, prin birourile şefilor. De Mărţişor, Camil, ironic, găsise la un magazin de gablonzuri nişte foi de viţă lucrate din tinichea şi dăruise cîte una, cu şnurul tradiţional, paţachinelor din subordinea sa. Chiar şi secretarei sale veşnic alarmate, care însă se îmbrăca prea gros şi transpira ca o mangustă în călduri. Prea cocoloşită, răcea mereu.
În biroul lui Camil era o temperatură plăcută, menţinută vara cu aparatul de climatizare şi iarna prin ven­tilatoare care expulzau aerul înfierbîntat de radiatoare. Cînd trebuia să intre din biroul ei în cel al şefului, secretara îşi punea o vestă de blană ca o bundiţă. Acesta îşi făcea cruce, dar o lăsa în ale ei. Cînd se sătura să aibă la uşă o fabrică de muci, îi dădea învoire să stea acasă de unde nenorocita revenea şi mai bolnavă.
Pentru a cumpăra acest roman, apăsaţi aici.
Pentru a cumpăra cartea în diverse formate pentru eBook-reader-e, megeţi la elefant.ro; apăsaţi aici.


Crime la Elsinore. Cumpăraţi acum!

A cumpăra o carte electronică publicată online de eLiteratura înseamnă a cumpăra o cheie de activare, care vă permite să deschideţi un exemplar al cărţii pe un calculator. Dacă vreţi să deschideţi cartea pe un alt calculator cu aceeaşi cheie de activare, mai întâi veţi dezactiva eCartea de pe primul calculator.

Pentru a cumpăra cheia de activare, puteţi să folosiţi fie un card de debit sau de credit, fie contul dumneavoastră PayPal. Dacă nu doriţi să plătiţi online, puteţi să plătiţi prin bancă sau în numerar. În funcţie de modalitatea de plată aleasă, apăsaţi pe una dintre imaginile de mai jos:

Cumpăraţi acum această eCarte, plătind din contul dumenavoastră PayPal
Cumpăraţi acum, plătind prin bancpă sau în numerar

După efectuarea plăţii, primiţi cheia de activare şi instrucţiunile privind folosirea acesteia. Dacă efectuaţi plata online, veţi putea citit cartea imediat. Dacă faceţi plata prin bancă sau în numerar, primiţi cheia de activare şi instrucţiunile la câteva ore (între 2 şi 48 de ore) după efectuarea plăţii.

Redăm mai jos paşii de efectuat pentru deschiderea cărţii pe calculatorul dumneavoastră.

1. Descărcaţi pe calculatorul dumneavoastră cartea electronică Crime la Elsinore. Roman de Horia Gârbea apăsând aici.
2. Cartea se prezintă sub forma unui fişier arhivat. Dezarhivaţi-l cu o aplicaţie corespunzătoare. Dacă nu aveţi niciuna instalată pe calculator, descărcaţi 7-zip de aici.
3. Prin dezarhivare, obţineţi un fişier executabil (cu extensia .EXE). Dublu click pe el. Pentru a se putea deschide, trebuie să aveţi instalat pe calculator Adobe Reader, versiunea cea mai recentă, pe care o obţineţi de aici.
4. Când se deschide fişierul executabil, veţi vedea numai o mostră (o parte din carte). La pagina 2 a acesteia aveţi instrucţiuni privind introducerea cheii de activare. După ce introduceţi cheia de activare, se deschide întreaga carte.

Dacă aveţi nevoie de ajutor pentru deschiderea cărţii după ce aţi cumpărat cheia de activare, contactaţi-ne:

Lectură plăcută!

Pentru a citi fragmente din roman, apăsaţi aici.
Pentru referinţe critice, apăsaţi aici.
Pentru a cumpăra acest roman, apăsaţi aici sau pe unul dintre butoanele de mai jos.

Cumpără acuim, plătind prin bancă sau în numerar

Pentru a cumpăra cartea în diverse formate pentru eBook-reader-e, megeţi la elefant.ro; apăsaţi aici.