ePublishers_Logo.psd
ePublishers
Home       eBooks       Confidentiality       Contact
Reprezinţi
o bibliotecă?
Dacă da, apasă aici!


Romane Nuvele Poezii
Povestiri vânătoreşti – 
Din vremea lui Neagoe Basarab
— o carte electronică de Mitică Georgescu
ISBN 978-606-8365-04-6. Pagini 251.
Editura: ePublishers. Apărută în aprilie 2012.
Preţul: US$ 5.00, plătibil în lei la cursul zilei.


Cumpăraţi cartea online, plătind din contul dvs PayPal; click aici.
Cumpăraţi cartea online, plătind cu cardul; click pe buton:

Despre Povestiri vânătoreşti – Din vremea lui Neagoe Basarab:

Vă place istoria? Vă plac povestirile istorice?
Vă place vânătoarea? Vă plac povestirile vânătoreşti?
Iată o carte care combină în cel mai fericit mod literatura cu istoria şi vânătoarea.
O carte izvorâtă dintr-o pasiune fără seamăn pentru istorie şi vânătoare şi dintr-o admiraţie fără limite faţă de măreaţa şi luminoasa personalitate istorică a înţeleptului domnitor Neagoe Basarab.
O carte scrisă cu o pasiune şi o măiestrie literară care vă vor delecta şi vă vor crea o excelentă stare de spirit.
O carte pe care noi şi copiii noştri se cuvine s-o citim şi s-o onorăm, ea fiind un omagiu adus înaintaşilor noştri.

Ca să citiţi câteva fragmente din carte, apăsaţi aici.
Dacă doriţi să descărcaţi cartea pe calculatorul dumneavoastră, apăsaţi aici.
Dacă doriţi să cumpăraţi cartea, apăsaţi aici.


Despre Mitică Georgescu:

Dr. ing. Mitică Georgescu:

a publicat 15 cărţi (la Editura AGVPS, Editura Ion Creangă, Editura Albatros, Paralela 45, Corint şi altele).

este autorul a peste 220 de articole publicate în revistele de specialitate din ţară şi din  Bulgaria, Belgia, Elveţia şi mai ales Franţa.

expert agreat de Consiliul Europei, Convenţia de la Berna; participant în această calitate cu referate la colocviile internaţionale din Bulgaria, Franţa,
Olanda şi Spania.

este fascinat de personalitatea marelui şi înţeleptului nostru domnitor Neagoe Basarab, ceea ce explică faptul că opera de faţă este deosebit de interesantă, făcând un portret de neuitat al domnitorului, surprins mai ales în postura sa de mare vânător.


Povestiri vânătoreşti – Din vremea lui Neagoe Basarab: fragmente din carte

Vă oferim în continuare câteva fragmente din carte.
Dacă doriţi să descărcaţi cartea pe calculatorul dumneavoastră, apăsaţi aici.
Dacă doriţi să cumpăraţi cartea, apăsaţi aici.



ULM


– Din câte am desluşit eu, îţi sunt dragi câinii... dar se pare că unul mai mult decât ceilalţi, Stejare... rosti Neagoe privindu-şi vânătorul cu luare aminte şi clipind cu înţeles către Costea Vlădilă care era mai lângă el. Cel întrebat nu răspunse pe dată, ştergându-şi mai întâi fruntea năduşită şi, oprindu-se o clipă din cioplitura pe care o făcea cu cuţitul, îşi privi câinele tolănit alături, cu botul rezemat de un picior al său. Pe obraz îi înflorise un zâmbet duios.
– Ca şi ţie, mărite căpitane... rosti el cu privirea limpede, aţintită asupra mai marelui său... Ca şi ţie, ca ţi nouă, tuturor celor care trebuie să avem o simţire pentru ei... Neagoe râse uşor a încuviinţare, simţind la rându-i grumazul lui Corbea, credinciosul său zăvod, rezemându-i-se de pulpă. Îl scărpină încet la rădăcina nasului şi câinele închise ochii de plăcere, picotind.
– Aşa-i Stejare, toţi ne iubim câinii, cinstiţii şi credincioşii noştri tovarăşi, numai că despre tine se zvoneşte că în această dreaptă şi frumoasă preţuire, ai arătat ceva mai mult!... adăugă Neagoe făcând din nou cu ochiul celorlalţi şi cu o lumină jucăuşă pe chip. De pildă, se spune că îţi iei bucata de la gură ca s-o dai câinelui... sau că...
– Scorneli, căpitane... scorneli neîntemeiate!... răspunse nesupărat şi râzând Petru Stejar... Ceea ce este adevărat, vă voi mărturisi acum, fără a avea de ce mă ruşina. M-am deprins să-i dau mâncarea care i se cuvine, de îndată ce m-am aşezat şi eu la masă. Cum s-ar spune, mâncăm amândoi odată, aceleaşi bucate, aceleaşi merinde, dar nu aşezaţi la aceeaşi masă...  întări el râzând. Dar, n-aş putea înghiţi măcar o fărâmitură, lăsându-l să mă aştepte până mă ospătez şi la urmă să-i arunc rămăşiţele. N-ar fi drept drept faţă de un însoţitor de nădejde, care osteneşte odată cu mine, care nu cunoaşte înşelăciunea şi minciuna şi care oricând şi-ar da viaţa, apărând-o pe a mea. De altfel..., adăugă el abia auzit... şi eu aş face la fel pentru el...
Vorbind, Petru Stejar se înflăcărase uşor şi din vorbele sale, se desprindea o dragoste aproape sălbatică pentru câinele său. Şi parcă ruşinându-se de înflăcărarea sa, îşi scutură piciorul şi dădu o palmă uşoară câine lui rezemat de el, străduindu-se să pară că îi vorbeşte răstit.
– Hei, javră bătrână ce eşti, mută-te şi aşterne-ţi la umbră!... Mă iartă, căpitane, pentru înfierbântarea mea de adineauri!... Dojana aruncată câinelui, aducea mai degrabă a mângâiere, iar iertăciunea cerută căpitanului Neagoe, vădea o pricină nepriceput ascunsă. Cercetând chipul asprit de vânt al lui Petru Stejar, vătaful vânătorilor domneşti începu a-i vorbi :
– Stejare, preţuiam la tine, ca la toţi ceilalţi, vorba curată ca apa pe care o bem de-atâta vreme împreună, vorba curată şi gândul deschis, fără ascunzişuri. Nu pot spune că m-am îndoit vreodată de tine... adăugă Neagoe, zărind pe faţa celuilalt o umbră de uimită îngrijorare... dar, din spusa ta despre credinciosul tău câine, Ulm, am desluşit un gând nemărturisit, o taină care, dacă ne-o poţi împărtăşi, sunt sigur că nu va fi decât spre cinstirea ta!...
Se aşternu un răstimp de tăcere... Toţi cei de faţă se cunoşteau bine, se preţuiau între ei, bărbăteşte, ca între fraţi. Şi iată că tăcerea lui Petru Stejar, ca răspuns la ultimele cuvinte ale căpitanului lor, lăsa să-şi facă loc o nelămurită îndoială. Se putea oare ca Petru Stejar, unul de-al lor, să aibă închisă în suflet o taină pe care să nu o voiască a o destăinui? În sufletele lor curate, nu erau taine de neîmpărtăşit... Şi totuşi...
Parcă înţelegând că era datoria sa alungarea stânjenitoarei tăceri şi îndoieli ce plutea între ei, Petru Stejar îşi roti încet privirea asupra tuturor celor din jurul său şi, în cele din urmă, stărui în ochii uşor încruntaţi ai lui Neagoe.
– Ei bine... căpitane... şi voi prietenii şi fraţii mei... rosti el... am în adevăr o taină a mea, o taină scumpă, pe care aş fi dus-o cu mine în mormânt, dacă n-ar fi fost ziua de astăzi, întrebarea dreaptă a căpitanului şi nedumerirea voastră faţă de mine, la fel de dreaptă... Vă amintiţi... începu el cu glasul uşor răguşit de valul de căldură ce-l năpădea pe dinăuntru... vă amintiţi cred, că în urmă cu doi ani, în iarnă, m-aţi căutat pe-acasă şi nu m-aţi găsit vreme de două săptămâni. Vă spuneam atunci, că am fost plecat la nişte neamuri, la Rucăr. Ei bine... v-am minţit... V-am minţit, deoarece eu n-am fost acolo unde v-am spus, ci cu totul în altă parte... Veţi judeca singuri dacă minciuna mea este vinovată sau nu...
– Minciuna nu poată fi decât aducătoare de vinovăţie... rosti încet şi cu blândeţe Neagoe. Parcă descumpănit o clipă, Petru Stejar îl privi ţintă şi răspunse la fel de încet...
– Bine... vom vedea la urmă căpitane... Aşadar, n-am fost la Rucăr, ci într-o peşteră de pe muntele Ghiţu. Da... da... întări el, văzând uimirea de pe chipurile celorlalţi... în adevăr, am zăcut în peşteră. Am pornit într-o dimineaţă cu armele şi cu merindele trebuitoare pentru două zile, să ocolesc stâncăriile din Ghiţu, cu dorinţa de a desluşi umbletul râşilor de-acolo. Cum se face, cum nu se face, mi s-a desprins de pe încălţări tălpica din blană de mistreţ cu părul întors, fără de care am alunecat pe zăpada îngheţată şi m-am rostogolit peste colţi şi stânci, căzând fără simţire într-o văgăună. Cât am zăcut acolo... nu ştiu... Când m-am trezit, ziua se apropia de sfârşit, iar eu îmi simţeam fiecare oscior zdrobit... Cu mare mirare dar şi cu mare greutate, am aflat că am mădularele întregi, dar mă cuprinsese o fierbinţeală şi o neputinţă, din pricina cărora mă simţeam mai neînstare ca un punc. Armele nu se vedeau, merindele la fel, iar în cap mi se îngrămădeau gânduri peste gânduri şi întrebări peste întrebări. Deodată, m-a fulgerat un fior... câinele... unde este câinele?... Câinele era însă lângă mine, culcat cu botul pe labe, privindu-mă în ochi... El nu alunecase odată cu mine, ci mă găsise mai apoi. Am răsuflat uşurat... dacă Ulm era cu mine, totul era bine şi nu aveam a mă teme de nimic... Am încercat să mă scol în picioare... Nici vorbă!... Apoi am început să mă târăsc până lângă peretele de stâncă unde, în umbrele înserării vedeam o pată mai întunecată. Era gura unei peşteri... M-am prăbuşit cu faţa în jos, desluşind cu ultimele licăriri de simţire că, pe zăpadă se vedeau urme de urs. Mintea lucra greoi, să afle dacă erau urme intrate ori urme ieşite, când, din nou m-a cuprins un leşin frate cu moartea. M-am trezit după nu ştiu cât timp... Era spre dimineaţă, era spre seară?... Spre dimineaţă, deoarece lumina pătrundea la mine, tot mai mare cu fiecare clipă. Am spus pătrundea, deoarece mă aflam de bună seamă într-o încăpere, culcat pe un strat subţire de muşchi. Cu greu am izbutit să-mi adun gândurile şi să pricep că mica peşteră, era în fapt un bârlog de urs. Ultima clipă de care îmi aduceam aminte, era aceea în care îmi pierdusem cunoştinţa, cu nasul înfipt în zăpada din faţa bârlogului, pe care se aflau urmele de urs. Tot trupul îmi ardea, scuturat de nişte friguri de neînchipuit şi nu mai eram în stare să gândesc cum pătrunsesem în bârlog. Nici acum nu ştiu, dacă m-am târât singur, sau... m-a târât dumnealui... izbuti cu greu Stejar să spună, arătând spre câinele său.
... Tăceau toţi, duşi pe gânduri, cu privirile înfipte în flăcările din focul zdravăn care ardea înaintea lor.
– Pentru că... începu din nou Petru Stejar, cu glasul sugrumat de aducerile aminte care îl năpădeau... până la urmă, cred că dumnealui m-a târât în bârlog... eu nu eram în stare... Numai el putea să facă aşa ceva!... Deoarece, tot el stătea lipit de mine, încălzindu-mă cu trupul lui, fără a cărui căldură aş fi îngheţat. Şi tot el, rămas mereu în veghe, mârâia şi sărea afară din bârlog, să izgonească ursul pe care îl simţea apropiindu-se de adăpost. Pentru că, după cum am desluşit după aceea, în clipa în care am pătruns în bârlog, acesta era gol. Pesemne ursul, nefiind prea adânc adormit pentru iernare şi poate flămând, ieşise la vânătoare de mistreţi. Spre ziuă, când s-a întors, eu mă aflam în bârlog, iar dinaintea acestuia sta de pază Ulm, care l-a şi încăierat. Judecând după mulţimea de urme, am bănuit că ursul a dat târcoale bârlogului, nu glumă şi că de fiecare dată, Ulm era gata să se de piept cu el.
Petru Stejar se opri înfrigurat parcă, privind şi el în jerăgaiul focului dinaintea sa. Îşi frecă braţele până sus la umăr, ca şi când ar fi simţit tot frigul pe care îl îndurase acolo, în bârlog.
– Nu mai ştiu de cât timp mă aflam aciuit în peşteră. Nu-mi dădeam seama nici cum se scurgea vremea, deoarece când eram în simţiri, mă scuturau toate frigurile pământului, iar când alunecam în necunoştinţă nu mai ştiam nimic. Dar, ori de câte ori mă trezeam, îl găseam pe Ulm lângă mine, încălzindu-mă. O singură dată când m-am trezit, n-am găsit câinele. Îmi era sete, gâtlejul îmi era uscat, dar nu mă puteam urni să ies din bârlog şi să mestec zăpadă care să-mi astâmpere setea mistuitoare. L-am strigat cu glas atât de slab, încât abia de mi-l auzeam şi eu. Şi câinele s-a ivit lângă mine, nu pentru că mă auzise, ci pentru că tocmai se întorcea de la vânătoare. Ei bine fraţilor... Ulm al meu ţinea în bot un iepure, pe care îl adusese fără îndoială pentru mine, deoarece l-a pus jos înaintea mea. Unde l-o fi găsit în pustietatea aceea de munte, nu ştiu... Cine ştie cât o fi umblat după el, pentru că avea blana plină de ţurţuri de gheaţă şi bulgări de zăpadă bătucită!... Eram năucit de ceea ce vedeam... îmi dădeam seama de nevolnicia în care mă aflam... Mi-am astâmpărat setea cu ţurţurii de gheaţă şi cu zăpada desprinsă de pe blana câinelui... După un timp, a început să mă chinuie foamea. Cu mare greutate, am izbutit să-mi scot jungherul pe care nu-l pierdusem în cădere... şi m-am căznit să hărtănesc iepurele... ba chiar am izbutit să mestec vreo câteva bucăţele de carne crudă. Şi, încet-încet, mi-am biruit slăbiciunea, iar cred că după vreo zile, am început să umblu. Fierbinţeala care mă doborâse o căpătasem când am zăcut fără simţire în zăpadă, după căzătura din prima zi. Cred că am stat cam multişor astfel... adăugă Petru Stejar zâmbind... deoarece şi boala m-a scuturat zdravăn mai multe zile... Aşa că... slăvite căpitane şi voi, bunii mei fraţi, aceasta a fost taina mea, cea pe care v-am împărtăşit-o acum. Ce-a urmat după aceea, a fost că o vreme m-am ascuns în căsoaia din bârne din Moliviş, apropiat locului cu peştera, în care aveam toate cele trebuitoare vieţii pentru încă o săptămână şi în care nu avea nimeni nicio pricină să mă caute. Am stat acolo cu câinele meu credincios, până când m-am simţit în stare să dau ochii cu voi. Iar, mai apoi, m-am temut că n-o să mă credeţi, sau că o să luaţi în derâdere că m-a hărănit un câine. Dar... adăugă el cu glasul cuprins din nou de o căldură lăuntrică... acestui câine eu îi sunt dator cu o viaţă, pe viaţă... M-a târât în bârlog, s-a înfruntat cu ursul, izgonindu-l, spre a-mi face mie adăpost... m-a păzit zi şi noapte... m-a încălzit cu trupul lui, mi-a adus de mâncare... el nemâncând decât după ce-a văzut că am îmbucat eu de câteva ori... adică am împărţit amândoi un iepure... Un om, poate nu ar fi făcut mai mult ca el... Şi atunci... zise el cu glasul din nou tremurat, ...greşesc eu oare când împart bucatele cu el şi nu îi dau de mâncare rămăşiţele ospăţului meu?...
În timpul ultimei părţi din această nemaiauzită povestire, mâna Petrului Stejar mângâia fără încetare creştetul şi blana aspră a câinelui său. Iar acesta, nu-şi lua privirea din ochii stăpânului. Om şi câine, erau o minunată pildă de prietenie şi credinţă...
Toţi erau răscoliţi şi pătrunşi de cele auzite, ca fiind oameni ce trăiseră vreme îndelungată în codri, însoţiţi de câinii lor, ştiau să preţuiască o astfel de întâmplare.
– Stejare, rosti căpitanul Neagoe, cele povestite de tine sunt numai întru cinstea ta şi întru preţuirea câinelui şi prietenului tău, Ulm... Ne-ai făcut să aflăm o frumoasă pildă despre ceea ce sunt în stare să facă aceste minunate animale, care sunt câinii, fiinţele cele mai dragi şi mai apropiate omului. Dar, n-ar fi trebuit să te îndoieşti de înţelegerea noastră faţă de cele petrecute şi de preţuirea dreaptă a câinelui tău. Iar ce te-am lăsat a crede că a fost minciuna cu plecarea ta la Rucăr... n-o socotim minciună!... Şi dacă am fost cam aspri cu tine, zicându-ţi că minciuna este întotdeauna aducătoare de vinovăţie, a fost în cugetul nostru numai pentru a te îndemna la o mărturisire, care să-ţi uşureze sufletul de o taină, chiar curată ca aceasta, dar neîmpărtăşită... Pentru că, Stejare, încrederea noastră în tine fusese întotdeauna neclintită...


Dacă doriţi să descărcaţi cartea pe calculatorul dumneavoastră, apăsaţi aici.
Dacă doriţi să cumpăraţi cartea, apăsaţi aici.
Vă mulţumim.

Gratuit:
cărţi şi articole


Cum să ţii lecţii online de Vasile Poenaru Eu te-am făcut, eu te omor de Michiela Poenaru Cum am câştigat o mie de dolari într-o singură zi de Claudiu Neacşu Din cartea Insolvenţa - realocarea resurselor de av. Vasile Deleanu se oferă gratuit articolul Gajul